Te-ai gândit vreodată, cum miroase fericirea? Adică, dacă ar fi să dăm o formă palpabilă lucrurilor, până şi fericirea ar trebui să aibă un gust, un miros, nişte culori, o formă în general. Dar astăzi o să mă opresc doar la miros. Aşadar, să începem cu începutul. Eu sunt un individ, dintre mulţii de altfel, care pun foarte mare importanţă pe miros. Şi ca să lămuresc aspectul ăsta într-un mod cât mai ştiinţific, vă pot spune că, în creieraşul vostru, există o glandă numită generic, a fericirii. Ei bine, glanda asta a fericirii, sau celulă, ce o fi ea, ne face fericiţi. Când mâncăm ceva ce ne place, când facem lucruri care ne plac, când vedem ceva ce ne place, în general tot ce ne face fericiţi, ajunge la glanda asta şi ne pune un sentiment de fericire pe faţă. Un zâmbet, o bucurie, o linişte sufletească, o împlinire interioară. Bun, am lămurit-o cu glanda fericirii. Să revenim la temă.

Ei bine şi mirosurile, ajung tot la partea asta din noi, care ne face fericiţi. Mai mult, mirosurile sunt factori de reacţie. Şi cel mai important, sunt factori de analiză. Trăgaci, ca la pistol. Pe scurt, orice miros, poate declanşa în interiorul tău, reacţii, amintiri, păreri, gânduri aprobatoare sau dezaprobatoare, sentimente de plăcere, sau de repulsie şi aşa mai departe. Bun, am lămurit şi asta. Şi acum să vă spun de unde vin, ca să vă prindeţi unde vreau să ajung.

Am deschis geamul. Afară plouă. Mocănesc. Dar miroase atât de plăcut şi de proaspăt, încât am impresia că aş putea să ating mirosul ăsta cu vârful degetelor. Şi acum să fac paralela şi către fericire.

Ieri noapte, la o oră, să o numim respectabilă, nasul meu a surprins din nou, un aer din ăsta, respirabil. Era cald, dar şi răcoare. Răcoarea aia de noapte. Liniştea de noapte. Mă uitam pe cer şi vedeam luna printre nori şi trăgeam în piept, aerul ăla proaspăt. Pur şi simplu, am stat ca un copil care se uită la vitrina cu bomboane. Şi am tot stat aşa, vreo 10 minute. După care mi-am dat seama. Aerul ăla combinat cu celălalte elemente din decor, mă făceau fericit. Dacă vă puteţi închipui asta. N-aveam nici o grijă pe umeri. Şi parcă toată lumea era a mea. Absolut nimic care să mă deranjeze! Totul era în armonie absolută. Dar! Mirosul! Mirosul ăla de noapte, aerul ăla curat, fără particule de praf, mirosul ăla de „vine vara”. Divin!

Acum, poate unii dintre voi nu se prind încă. Şi vă avertizez. Nu am nasul mare. E doar semn de virilitate. Şi dacă umblu cu el în vânt, nu înseamnă neapărat că e mare. Poate sunt doar încrezut. Haha. Aşa. Hai să facem un exerciţiu de imaginaţie. Vouă ce mirosuri vă aduc fericirea?

– Mirosul pe care îl are nisipul. Ăla de la mare. Vara. Mirosul ăla de apă sărată, combinat cu mirosul de nisip, de alge, de tot ce înseamnă mare.
– Mirosul mâncărurilor. Înnebunesc de plăcere, dacă mâncarea care îmi place, miroase la fel de bine precum arată! Şi cu mâna pe inimă vă spun, îmi plac multe mâncăruri. Să nu îmi spuneţi că, de exemplu, dacă undeva în mijlocul verii, simţiţi un miros de sarmale, nu vă fuge gândul la Crăciun.
– Mirosul unei domnişoare, care trece pe lângă tine. Adierea aia subtilă, de femeie şi parfum exotic, erotic, plin de intrigă şi senzualitate. Mirosul ăla care îţi trezeşte pofte lumeşti. De bărbat. Sau de ce nu, se aplică şi retorica. Poftele lumeşti, de femeie.
– Mirosul pe care îl are iarba. Nu aia de fumat. Sau şi aia. Dar nu de aia vorbesc. Iarba aia verde şi înaltă. Netăiată de nici un gospodar. Iarba aia în care stai şi îţi pierzi mâinile. Miroase a curat, a verde, a viaţă.
– Mirosul pe care îl are cimentul, tot vara. Încearcă exerciţiul ăsta: aşează-te pe o bordură, într-o seară de vară, pe o stradă liniştită. Şi pune-ţi palma pe cimentul fierbinte. După care, trage în piept mirosul ăla. De caldarâm. De praf cald.
– Mirosul frigului. Şi să nu-mi spui că, n-ai spus niciodată, înainte de prima ninsoare „miroase a iarnă”. Mirosul ăla de frig! De zăpadă. Mirosul ăla care te face să îţi sufli în palme! De ce nu, mirosul de zăpadă! Atunci când îţi afunzi faţa, în stratul moale din minunea aia albă.
– Mirosul de lemne, care ard. În sobă. Sau pe grătar. Mirosul lemnelor, care ard la un foc de tabără. În general, mirosul lemnelor pe foc.
– Mirosul florilor. Oricărei flori. Bine, o să spuneţi că sunt visător, poetic, romantic. Nu. Îmi plac florile. Intră într-o florărie şi spune-mi că nu ai vrea să stai mai mult acolo.

Şi multe, multe altele. Mirosul primului sărut. Mirosul primei nopţi de dragoste. Mirosul pielii tale. Mirosul pielii ei, sau a lui. Mirosul din bucătărie. Din bucătăria mamei tale! Mirosul de cafea. Mirosul micului dejun. Mirosul unei băuturi care îţi place. Mirosul unui loc pe care îl ai în suflet. Mirosul mâinilor mamei tale. Mirosul tatălui tău, care te-a luat în braţe, când erai micuţ, iar el venea de la muncă. Mirosul patului tău. Al pernei tale. Mirosul combinat, fum de ţigară şi bere, dintr-un bar preferat. Mirosul parfumului tău preferat. Mirosul maşinii tale. Al casei tale. Mirosul de mare. De munte. De oraş. Mirosul de la ţară.

Şi încă mai câte. Iar acum dacă ar fi să sintetizez cumva aberaţiunile mele, aş putea să trag o linie de final. Dacă lumea ar sta un pic mai mult, să miroasă, ar fi mult mai mulţi, fericiţi. Lucrul ăsta mic şi neînsemnat, ar aduce mai multă fericire decât multe altele.

Până şi mirosurile urâte, sunt parte din noi. E ca binele, cu răul. Ne ajută să mirosim binele. Să diferenţiem. Să respingem, sau să acceptăm. Cred că aş putea să traiesc fără o mână. Sau fără un picior. Dar fără să miros, nu. Cred că am fost aspirator într-o viaţă anterioară. Sau ceva. Haha.

Gata. S-a oprit ploaia. Am să deschid geamul şi am să-mi umplu plămânii cu aerul ăsta divin. Ah. Fericire la maxim.

Fericirea ta, cum miroase!?