Am citit astăzi, la Gaben pe blog, o povestire, despre mingea de 35. Aşa îi spunea, nu mai râdeţi pe sub mustăţi. Preţul ei era 35 de lei şi era singura minge bună, pe care ne-o puteam permite la vremea aia. Mai era una, de 15, dar aia era un fel de balon, mai gros. Şi când şutati cu ea, se ducea în toate direcţiile, mai puţin aia pe care o doreai tu. Aşa. După cum spuneam, am citit la domnul menţionat mai sus (salut Gaben), o povestire legată de mingiuca asta. Drept urmare, m-am gândit să vă povestesc şi eu unele, despre mingea de 35. Nu sunt oist, nu mă iau după alţii, însă subiectul mi se pare unul bun. Aşa ca, haha, cu mulţumiri către Gaben care mi-a adus aminte de copilărie, iată o poveste despre mingea de 35, de la mine.

Noi, am crescut în cartier. Nu la casă. În cel mai nou şi frumos cartier al Braşovului. Răcădău. Pentru cei care cunosc zona, nu trebuie să povestesc, însă detaliile sunt importante pentru ceilalţi cititori. Bun. Cartierul nostru, era construit cu o pietonala pe mijloc. Pietonala este un fel de stradă, unde te plimbi, pe jos (pentru necunoscători). Pietonala noastră, era din mozaic, frumoasa, cu verdeaţă şi destul de mare. Începe din josul cartierului şi ajunge ascendent până la mijlocul lui. Spun ascendent, pentru ca din 100 în 100 de metri, sunt scări. Aşa cum puteţi vedea în poza alăturată.

Bun. Pe pietonala asta, noi jucam fotbal. Cu mingea de 35. Vara, când eram în vacanţă, până să plecăm la ţară sau la mare, ăla era terenul nostru de joacă. De luat în atenţie însă, pietonala asta, avea la parterul fiecărui bloc, un spaţiu comercial. Frizerie, farmacie, agrocop, librărie, magazinul de pâine, toate cele. Cu deschidere către pietonală. Aşa. Cum însă vremurile erau destul de grele pentru părinţii noştrii, nu toţi aveam acasă o minge de 35. Şi povestea începe acum.

Într-o bună dimineaţă, eu şi încă patru băieţi de la mine din scară, ne-am gândit că ar fi fain să dăm o pasă pe „mozaic”. Aşa numeam pietonala. Dar, nu aveam minge. Nici o problemă. Cerem mingea de la alt băiat din scara vecină. Care nu putea să iasă afară. Pentru că trebuia să-şi facă temele de vacanţă.

– Băi Fane, dă-ne mă şi nouă mingea să dăm o pasă pe mozaic!
– Nu mă, că eu nu pot să ies afară!
– Hai bă, ce eşti ţigan. Două ore şi ţi-o aducem înapoi. După aia, după-masă, facem un fotbal toţi.

Rugat, mituit, şantajat, Fane al nostru ne-a dat mingea. De 35. Verde. Să ne jucăm. Şi duşi am fost. Pe pietonală. Trebuie să menţionez că, toate spaţiile comerciale din zona noastră de fotbal, au schimbat vitrinele cel puţin o dată (pe an). Mai ales vara. Bun. Şi uite aşa, am început noi să ne jucăm cu mingea pe acolo. Am făcut echipe de câte doi, am tras un mini-fotbal, un tenis cu piciorul, o două-ş-una, toate cele. La un moment dat, după ce ne-am plictisit de competiţie, am început să ne arătăm talentele de fotbaliatori. Duble pe cap, pe picior, pase cu efect, figuri, ştiţi despre ce vorbesc. Evident, a ajuns mingea şi la mine. Nu spun că nu eram bun. Eram bun. Dar în ziua aia, ceva n-a mers bine. Universul a complotat împotriva mea. Pentru că, la o schemă de mare fotbalist, în loc să înfing mingea spre partea în care ar fi trebuit să fie poarta, am înfipt-o în vitrina de la farmacie.

Zgomot puternic. Vitrina/geamul de 2 metri înalţime si 4 lăţime, spulberat într-o nano-secundă.

Acum, nu mai ţin minte. Dar cred că la vremea aia, încă nu erau inventaţi ninjălăii în România. Dar noi, cumva am reuşit să ne facem nevăzuţi, in a doua nano-secundă. Ce, Superman, Ciac Noris, Brus Uillis şi Cichii Cian?!
Acum s-a spart geamul, iar când ai clipit, noi nu mai eram acolo. Puf! Nici praful n-a rămas în urma noastră. Gone!

Acum, cu fapta făcută, noi am fugit în spatele blocului în care domiciliam. Cu sufletele la gură, speriaţi, amuzaţi, cu ochii mari, respirând agitat, ne-am aşezat pe leagăne. Problema noastră cea mai mare, nu era că am spart geamul. Ci, instant, în discuţie a intervenit următorul topic.

– Bă, ce facem acum?! Că trebuie să-i dăm lui Fane mingea înapoi.

Pfuais. Panică şi dezorientare. Nu puteam să mergem să o cerem de la farmacie. Că ne spuneau la părinţi, cum că am spart geamul. Şi intram în belele pe acasă. Soluţia logică, a fost să mergem în casă şi să aducem bani, ca să-i cumpărăm băiatului altă minge. Mă rog. N-a fost uşor. Ne-am spart puşculiţele, am cerut de la părinţi, ne-am milogit pe la alţi băieţi din scară, dar până la urmă, am făcut rost de 35 de lei. Ah, să nu uit. Toate ăstea, în cea mai mare linişte şi aproape invizibili. Nu de alta, dar ieşise şi Fane afară şi nu trebuia să ne găsească. Că ne cerea mingea.

Bun. Cu banii în buzunar, ne-am uşchit la magazinul de mingi. Care era în alt cartier al Braşovului. Pentru cunoscători, la complex Steagu’. Ajunşi la magazinul de mingi, am achiziţionat repede mingea. De 35. Albastră. Ce să mai. Eram învingători. Ba mai mult, unul dintre noi, a venit cu ideea strălucită, să „învechim” mingea.

– Bă, poate îşi dă seama ăsta, că nu e a lui. Că uite ce nouă e…

Zis şi făcut. Am luat mingea şi am râcâit-o de ciment, până a prins o formă de minge deja folosită. Ba mai mult, altul dintre noi şi-a adus aminte că, mingea lui Fane, avea o dungă într-o parte. De uzură. Şi mai bine. Am făcut şi dunga respectivă. Şi mândri de rezolvarea rapidă a lucrurilor, am plecat spre casă.

În faţa blocului, ne aştepta Fane, supărat.

– Unde aţi fost bă?! Că vă caut de două ore…
– Am fost la şcoală pe teren bă Fane. Nu am mai stat pe aici, că era multă lume pe „mozaic”..
– Mingea mea unde e.. ?
– Uite-o aici…

Şi i-am înmânat mingea. Lucrul la care nu ne aşteptam însă, a fost ca Fane să fie dubios. Adică să aibă dubii. Şi-a luat mingea în mână, s-a uitat lung la ea şi ne-a comunicat.

– Bă, da’ mingea mea era verde… Asta e albastră….

Consternare. Panică. Nedumerire. Gânduri de mustrare. Ochiade nervoase unii către alţii. Până când am venit cu ideea salvatoare.

– Du-te bă, cum să fie verde. Nouă pe asta ne-ai dat-o. Ce tot vorbeşti acolo…
– Nu bă, sunt sigur, era verde… asta nu e mingea mea..
– Hmm. Bă, poate am încurcat-o pe teren pe acolo. Că mai erau nişte băieţi care jucau fotbal pe acolo..

Şi aici au intervenit şi asociaţii şi camarazii mei de belea.

– Da bă. Poate am încurcat-o pe acolo… Dar uită-te la asta ce faină e. Parcă e mai nouă. E mai faină. Zi şi tu…
– Chiar mă. Ce vrei să facem acum… Mergem să le schimbăm?! Lasă-i pe ei să joace cu aia. Că şi-aşa nu mai avea mult…

Până la urmă, Fane al nostru s-a lăsat convins. Ba mai mult, era mândru de afacerea pe care, fără să vrea, o făcuse. Minge nouă, ce să mai. Nouă ne părea bine, că nu trebuia să dăm, noi, explicaţii părinţilor lui. El se bucura de minge. Ce să mai. Totul în regulă.

A doua zi, povestea se repetă. Doar că de data asta, la fotbal a ieşit şi Fane. Facem noi echipele, ne apucăm de fotbal, de tenis, de driblinguri. Pe pietonală. Geamul de la farmacie, pus la loc, nou nouţ. Nici o problemă.

Până când, la un moment dat, iese tanti farmacista, cu mingea verde în mână. Nervoasă, cu nişte ochi fulgerători, se îndreaptă către noi şi cu culoarea mingii pe faţă, ne ia la rost.

– Băi vagabonzilor! Voi nu sunteţi ăia care mi-aţi spart geamul ieri cu mingea asta?!?!

Şase copii, cu priviri angelice pe faţă şi cu ochi nevinovaţi, aproape în cor.

– Nu tanti. Că noi n-am jucat fotbal aici ieri. Noi jucăm la şcoală. Şi oricum nu avem decât o minge. Asta… (Arătând cu certitudine, către mingea lui Fane. )

Farmacista, s-a uitat la noi, a văzut că suntem cuminţi, după feţe, şi-a luat atitudinea de tanti bună şi a plecat cu mingea verde, înapoi în farmacie.

– Bine măi copii. Hai, jucaţi-vă în continuare. Dar aveţi grijă, să nu daţi cu mingea în geam, că ieri nişte derbedei l-au spart.
– Săru-mâna, o să fim atenţi… (O asigurăm noi, cu aceleaşi priviri angelice pe faţă.)

Singurul cu ochi plângăcioşi şi ne-lămuriţi, a rămas Fane. Care se uita lung după tanti farmacista şi mingea de 35 pe care o ducea înapoi în farmacie. Parcă semăna cu mingea lui. Dar nu era sigur. Lasă bă, că asta albastră e mai faină!