Pentru că tocmai am băut o cafea şi am tras câteva fumuri de ţigară, o să vă povestesc astăzi, câteva amintiri legate de fumat. Sper să nu mă lungesc prea tare, deşi e foarte puţin probabil. În primul rând, de reţinut este că, eu m-am apucat de fumat de foarte tinerel, adică de pe la 14 ani. Mă rog. Până pe la 22 de ani am fumat, aşa, fandosit. Vreo 2-3 ţigări pe zi. Fumuri în cap, nu neapărat în plămân. Bun. N-o să vă povestesc despre „hii caii popii”, că pe-asta cred că o ştiu toţi fumătorii respectabili.

Aveam vreo 16 ani şi întâmplarea se petrece în noaptea dintre ani. Adică, de revelion. La noi la bloc, eram o gaşcă mai sudată de băieţi, vreo 5-6, care făceam toate treburile, împreună. Adică, toate năzbâtiile. În seara respectivă, pe la ora 9-10, tocmai ce terminaserăm cu colindatul şi ne-am retras toţi către casele noastre, cu o decizie de comun acord, cum că trebuie să ne întâlnim pe scară, după ora 12. Ca să sărbătorim între noi, băieţii, aşa cum trebuie, trecerea dintre ani evident. Ca şi o paranteză, da, am fost cu colindul până pe la 18 ani. Nu mergeam cu sorcova, aşa cum vă imaginaţi probabil, ci cu capra. Colinde de băieţi mari. Deşi cei care mă cunosc, spun destul de des că sunt dus cu sorcova. Nu ştiu de ce. Aşa, închid paranteza.

Întâlnirea rămăsese stabilită, efectivele erau în mişcare. Fiecare trebuia să se prezinte cu câte o ţigară sau două şi evident, sticla aniversară de lichior contra-şmenuit. Pe care o cumpărasem în prealabil, la sfârşitul activităţilor de colind. La ora 12 jumătate, la etajul 3, adică în faţa uşii mele, cu toate cele în dotare, să (ne) râdem şi să ne sărbătorim aşa cum se cuvine. Zis şi făcut. După ce ne-am perpelit vreo 2-3 ore pe lângă părinţi, după ce am mâncat şi am sărbătorit cu ei trecerea dintre ani, la ora 12:30 întreaga gaşcă şi-a făcut simţită prezenţa în faţa uşii mele, cu scuzele de rigoare faţă de părinţi.

– Unde mergeţi mă?!
– Nicăieri mamă. Ne întâlnim pe scară, să mai stăm, să povestim. Să vedem dacă am ieşit bine cu banii de colind.
– Bă, să nu faceţi vreo tâmpenie, că nu ştiu ce-ţi fac.
– Nu, mamă. Cum să facem noi aşa ceva?! Ştii doar că suntem cuminţi.

Cuminţi nu eram şi asta o ştiau şi părinţii nostri, dar măcar eram sinceri. Mă rog, aproape sinceri. Haha. Bun. Ne-am întâlnit pe scară, am fumat, am râs, am băut, am spus tot felul de bancuri şi am făcut tot felul de giumbuşlucuri. Când lucrurile s-au mai potolit şi ne-a trecut euforia semi-libertăţii de care ne bucuram, ne-am strâns toţi într-un cerc şi ne-am pus pe povestit. Şi pasat, sticla de lichior. Ciuciulete toţi, mai vorbeam, mai râdeam, mai trăgeam un fum, mai luam o duşcă. Nu vă lăsaţi înşelaţi de ambientul pitoresc însă. Eram toţi, ochi şi urechi, pe toate uşile de pe palier. Să nu carecumva, să iasă vreun vecin şi să ne prindă fumând. Sau şi mai rău, cu sticla la gură. Eveniment care, deşi puţin probabil în minţile noastre, avea să se petreacă. La vreo oră şi jumătate distanţă de începutul reuniunii, s-a auzit o uşă şi pe scară a ieşit într-un control inopinat, mama mea.

Băieţii mei, s-au transformat toţi, aproape instant, în ventilatoare. Care mai de care, suflând fumul de la ţigări, în toate direcţiile posibile. Dacă aş fi putut să filmez faza aia. Eram toţi ciuciulete, cu buzele ţuguiate, suflând în toate direcţiile, cu ţigările palmate şi cu o mimică facială de îngeraşi. Sau aşa ni se părea nouă.

Din fericire pentru mine, eu eram cu spatele spre uşa mea, deci pentru mine, palmatul ţigării a fost mai mult o retragere a mâinilor, spre între-picioare. Pentru cei care nu sunt fumători şi nu ştiu cum se palmează o ţigară, explic. Ţigara, care în mod normal se ţine între primele două degete (arătător şi cel de mijloc) cu partea care arde, pe parte exterioara a mâinii, se întoarce rapid, într-o fracţiune de secundă, cu partea care arde, spre interiorul palmei, arcuind degetele puţin în sus. În acelaşi timp, cu un colţ de gură, nemişcat, sufli spre ţigară, ca să nu se vadă că scoate fum. Sau duci mâinile la spate şi dai degajat din cea în care ţi ţigara.

Bun. Cu mama mea ieşită în uşă, cu baieţii mei palizi, dar cu priviri angelice, cu ţigările palmate şi sticla ascunsă după un picior, am auzit-o pe mama mea.

– Haideţi în casă măi copii. Nu mai staţi pe scară, ca golanii. Hai, că e deja târziu.
Instant, vocile au început să prindă curaj, culoare, bineţe, toate cele.

– Nu tanti, mulţumim. Că nu mai stăm mult. Mergem şi noi acasă. Cinci minute ce mai stăm şi gata. Săru-mâna. Mulţumim. Săru-mâna. (toate astea, în timp ce toţi suflau fumul în toate direcţiile şi palmau ţigările cât mai majestuos)
– Bine. Dar să nu mai staţi mult, că ies ăştia pe capul vostru.

Scăpaţi la mustaţă, dar şi cu lichidele bahice pe terminate, n-am mai stat foarte mult la reuniunea noastră şi în vreo jumătate de oră, ne-am stins toţi la casele noastre. Eu am intrat în casă ca un mieluşel. Nici usturoi nu mâncasem, nici gura nu-mi mirosea. Totul era, flori şi curcubee. Singura chestie însă, în momentul în care am intrat în casă, am auzit-o pe mama mea din sufragerie.

– Mă, ia vino-ncoace, să te întreb ceva.

Spăşit şi cu o faţă de nevinovat, m-am dus. Că era mama.

– Mă, ia spune-mi tu mie. Tu te-ai apucat de fumat?!

Pfuais. Toată lumea mi-a fost trântită în cap, instant. M-am înroşit, îngălbenit, albăstrit, m-am făcut mic, mare înapoi, mi s-a umflat pieptul, mi s-a dezumflat, m-am cocoşat de greutatea lumii ce era pe umerii mei, toate senzaţiile posibile. Şi astea doar în jumătate de secundă. Instant în capul meu, au apărut soluţiile.

– Nu mă mamă, cum poţi să crezi aşa ceva! Doamne fereşte! (am articulat, clipind des din pleoape, dând ochii peste cap, agitând spre cer mâinile..)
– Neluţu fuma, că doar ştii că fumează. (am găsit eu repede soluţia..)

Neluţu era unul dintre băieţii din gaşcă, doar că era cu câţiva ani mai mare decât noi şi părinţii lui ştiau că el fumează.

– Bine, bine, spune mama, dar cu gaura aia în pantalonii tăi, ce e?!

Când m-am uitat în jos, lumea mea s-a terminat, instant. Vedeam deja războaie, cum plec singur în lume, se întâmplau numai nenorociri, singuuuur atât de singuuur, lacrimi în ploaie, tot tacâmul. Şi toate ăstea, la doar cei 16 ani ai mei. Pantalonii mei, aveau întradevăr, un pic mai jos de buzunar, o gaură de toată frumuseţea, făcută chiar de ţigara pe care majestuos o palmasem când a ieşit mama să vadă ce facem. Băi, dar aşa de frumos se vedea. Şi aşa îţi dădeai seama instant că e o gaură făcută de o ţigară. Că ţi-era mai mare dragul. Eu am început să mă bâlbâi instant, mama râdea cu poftă, de mine.

– Faci ce vrei, că e viaţa ta. Nu-ţi mai zic, că nu e nimic bun la fumatul ăsta. (am auzit-o pe mama printre râsete) Dar vezi să nu afle taică-tu, ca o încurci cu el. Hai, du-te la culcare.

Bai, nici dacă treceam prin toate războaiele închipuite, mergeam singur atât de singur, prin toată lumea şi scăpam din toate viu, nu m-aş fi simţit aşa uşurat. Mi-a venit sufletul la loc, am pus un zâmbet de copil cuminte pe faţă şi am tulit-o la culcare. Evident că nu m-am lăsat de fumat, dar am învăţat o lecţie bună în seara aia.

1. Niciodată să nu mai palmezi ţigara între craci. Şi dacă fumezi, fumează mai departe de casă.

Acum, o să trec repede în revistă şi alte două întâmplări, tot legate de ţigări.

La câteva luni distanţă, eu şi prietenul meu cel mai bun, tot membru în gaşca mai sus numită, ne-am decis să devenim oameni mari. Nu ştiu cu ce ocazie, puseserăm noi mâna pe ceva bani. Şi cum ne doream tare de tot să devenim oameni mari şi serioşi, am pus în aplicare, o activitate de om mare. Bă, ce tot ne chinuim noi cu câte un pachet de ţigări, pe care trebuie să-l împărţim cu tot gaşcalionul? Sau mai rău, de ce să cumpărăm ţigări la bucată, ca tot ţăranul?! (Erau vremurile ălea, în care găseai la orice chioşc, ţigări la bucată.) Hai să ne luăm ţigări, care să fie doar ale noastre! Pachete!

Zis şi făcut. Ne-am dus la magazin şi ne-am luat, ca tot omul, zece pachete de ţigări. În condiţiile în care, noi fumam maxim două ţigări, pe zi. Şi cum banii nu ne ajungeau de ţigări fandosite, ne-am luat zece pachete de „Pescăruş”, pentru cine mai ţine minte. Ţigările ăstea, nu erau deloc rele. Erau cu filtru şi aveau un gust dulceag aşa, aproape aromat. Probabil, chiar de la el filtru, care era un fel de hârtie creponată, strânsă în cea ce trebuia să fie filtrul ţigării. Mă rog, să trec peste. Ne-am luat noi ţigările şi duşi am fost. Însă problema cea mai mare deabia acum ni se arăta. Unde le ţinem?! Adică, nu era chiar uşor să ascunzi ZECE pachete de ţigări. De dus prin casă, nici nu încăpea vorba. Că dacă eram prinşi, riscam multă libertate şi de două ori pe-atâta, certuri şi bătăi de cap. Aşa că, după lupte seculare de gândire, sforţarea neuronilor şi toate cele, ne-am decis.

– Bă, gata, ştiu! Le ascundem în pădure!

Noi locuiam într-un cartier frumos al Braşovului, care era la propriu, înconjurat de pădurile frumoase ale acestui oraş. Evident, aceste păduri nu ne erau deloc străine, ba mai mult, erau un loc în care ne petreceam mare parte din zi. Bun. Am căzut amândoi de acord, cum că asta era cea mai bună soluţie şi duşi am fost. Am mers prin pădure, am căutat copaci, scorburi, pietre, locuri unde să ne ascundem ţigările. Într-un final, după multă căutare şi atentă selecţionare, am găsit câţiva copaci, care aveau scorburi. Şi cum nu încăpeau toate pachetele într-o singură scorbură, le-am ascuns în mai mulţi copaci. Dacă vă puteţi imagina, copaci, ţigări, scorburi. Haha.

Treaba făcută, am plecat către casă, liniştiţi că totul este în regulă. Şi cu promisiunea că, a doua zi, aveam să ne întoarcem, ca să fumăm o ţigară sau două, din stocul personal. Şi aşa am şi făcut.

Doar că a doua zi, când ne-am întors în pădure, ia copacii de unde nu-s. Care erau copacii?! Care erau scorburile?! Unde mama lui proces verbal am pus ţigările?! Mă nene. Dacă n-am căutat o zi întreagă prin toate scorburile posibile.. Nici unul dintre noi, nu-şi mai aducea aminte, care erau copacii în care ne-am ascuns ţigările! În ce zonă era. Pe unde am venit. Pe unde am plecat. Ce se vedea pe cer. Câte frunze erau pe jos. Am căutat o zi întreagă, dar ţigările noastre, duse şi ascunse atât de bine, că n-au mai fost de găsit. Zece pachete.

Ca şi în aventura de mai sus, am învăţat o lecţie şi din asta.

2. Nu-ţi mai ascunde ţigările aşa de bine. Ori le ascunzi undeva unde să le găseşti repede, ori nu le mai ascunzi. Le fumezi.

La vreo doi ani distanţă, am aflat din greşeală, că un alt băiat, din altă scară, ne-a văzut când am cumpărat ţigările şi ne-a urmărit, ca să vadă ce facem cu ele. A văzut unde le-am ascuns şi ni le-a luat el, după ce am ieşit noi din pădure. Nu ştim nici în ziua de astăzi dacă a fost adevărat sau nu zvonul, dar sursele noastre erau destul de veridice, iar băiatul respectiv a luat o bătaie, din greşeală. Haha.

Tot în cam aceaşi perioadă, la fel de fumători ca şi până atunci, două-trei ţigări pe zi, eu şi prietenul meu, am încetat pentru ceva vreme să mai dăm banii pe ţigări. Cum aşa? Păi. În scară la noi, un băiat care provenea dintr-o familie mai înstărită, se apucase şi el de fumat. Numai că şmecherul ăsta, îşi putea permite să cumpere un pachet de ţigări. Pe zi chiar, dacă îşi dorea!

Noi însă, băieţi inteligenţi şi fără bani, am tot urmărit unde îşi ascunde el ţigările Pentru că şi el, avea exact aceaşi problemă ca şi noi. Părinţii lui, nu ştiau că el fumează. Drept urmare, trebuia cumva, undeva, să le ascundă. Şi am tot urmărit noi o perioadă şi am aflat într-un final. Individul stătea la etajul cinci, drept urmare, când se ducea în casă, urca cu liftul. Dintr-una într-alta, toate s-au legat şi am aflat locul lui, de ascuns ţigările. Deasupra uşii, de la lift.

De atunci, n-am mai dus lipsa la ţigări, pentru o perioadă bună de timp. Îl tot auzeam pe prietenul nostru, cum se plângea, cum că fumează prea mult. Dar noi, cum eram nişte prieteni buni, eram alături de el şi îl consolam de fiecare dată.

– Lasă mă, că ai bani. Îţi mai iei un pachet mâine şi fumezi cât vrei. Că doar o viaţă avem.

3. Dacă are altul ţigări, fumează de la el. Ale tale păstrează-le pentru altă dată. Haha.

Cam atât. M-am lungit cât biblia catolică. Sper că nu aţi obosit citind. Mai am şi altele, dar rămâne pe altă dată. Că deja mă dor degetele de la împins tastatura.

O zi faină să aveţi!