Într-o Românie, ultra-modernă, cu aspirații de țară de calibrul unu și eventuale pretenții de țară civilizată, într-o zi de luni, am observat următoarele.

1. Am fost să-mi fac un control la plămâni. (N-am dat check-in, să-mi fie iertat.) Să vedem cum mai stăm cu sănătatea, câți ani mai pot să fumez, treburi de-astea. M-am dus la clinica de stat, pentru că, vorba aia, de-aia plătesc bă, asigurări și o grămadă de bani la stat. Asta, dar și pentru că, în ditamai orașul, mai sunt doar două clinici, private, care fac teste pentru plămâni. Dar te scalpează de toți banii. Așa.

La clinica de pneumologie, am fost ultima oară, în clasa a 8-a. Pentru același tip de control. Azi când am intrat, m-au năpădit amintirile și cu lacrimi în ochi, mi-am adus aminte de prima mea iubire. Clinica arată EXACT la fel. Au un plus, de geamuri termopan, dar în rest, e identică. Cred că pe un perete, încă se mai vedea locul în care am mâzgălit eu cu pixul, în clasa a 8-a.

1(mai mic). La intrare, trebuie să te trimită o doamnă, la aparate. Nu te duci tu singur, de capul tău. Drept urmare, trebuie să aștepți în fața ghișeului, ca să ți se completeze un fel de fișă.

Am stat o oră la ghișeu. Pentru teste care au durat (muzică de suspans) 5 minute.

Cel mai mult, la ghișeu, mi-a plăcut când doamna ghișeistă, care după ce am întrebat-o de ce durează așa de mult, mi-a răspuns:

– S-a dus colega, să vă bage datele în calculator.

Doamnă, la cât a durat, cred că distinsa colegă, a construit un calculator nou, din bucățele. Sau coji de semințe. A făcut singură vreun super-calculator, ceva, o revoluție în domeniu. După care, mi-a băgat datele în el. Că altfel, nu-mi pot imagina.

1(și mai mic). În clinica de pneumologie, de stat, intri sănătos și există toate posibilitățile, să ieși bolnav. La ghișeul de la intrare, în spatele tău, ca un făcut, se adună un cor de tușitori și strănutători, de cred că și Andre Rieu ar fi invidios.

Băi nene și când se apucă ai mei să tușească și să strănute, ai impresia că asculți vreo arie sau sonet, de mare clasă mondială. Numărul 5.

Singura problemă e că, niciunul, din mai sus-numiți, nu au învățat că mâinile, nu se folosesc doar pentru a fi ținute în buzunar. Și tu stai frumușel, așa, și te uiți la domnii și doamnele, care cu mâinile în buzunare și pe alte obiecte, strănută și tușesc. Acum, fiind într-un spital de pneumologie, îți trec toate scenariile prin cap și știi cu o siguranță absolută, că deja ai căpătat, cel puțin o fobie. Am văzut și eu reclama aia cu strănutul, 80.000 de picuri care se împrăștie pe o rază de 8 metri, de-astea.

Rezumat. Dacă ai intrat sănătos, dar totuși printr-o minune scapi de vre-o boală la plămâni, cu siguranță o să ieși cu una la cap. De nervi.

Faină clinică. Ce să zic. O să mă mai duc. Peste 20 de ani. Poate vopsesc pereții până atunci. Nu eu, ei. În rest, am ieșit bine, dacă mai sunteți curioși de aspectul ăsta.

2. Asta e mai scurtă, dar tot de domeniu public. În drum spre casă, am trecut pe lângă sediul principal al poliției. Clădire mare și frumoasă, vânzoleală, toate cele.

Două din trei etaje ale clădirii, au la geamuri (muzică glorioasă) perdeluțe. Dar nu orice fel de perdeluțe. Din ălea, albe, apretate. Și nu pe tot geamul, doar pe partea de jos. Ați prins imaginea? Geamuri, perdeluțe apretate, pe partea de jos a geamurilor. Mi s-a făcut, instant, dor de fabrica de tricotaje, la care am lucrat acum foarte mulți ani.

Probabil, perdeluțele sunt prinse cu: niște cuie, stânga-dreapta și o sârmă, pe care stă agățată, cum ziceam, perdeluța. Tehnologie. Motivul prezenței acestora, fiind probabil, ceva legat de confidențialitate.

De vis, ce să mai. Cu pretenții.

Domnu’ nenea șefu’ la poliție! Să trăiți, cu respect. Până vă gândiți dumneavoastră, cum să mă prindeți, vă comunic că nu dețin autovehicol. Deci, doar să mă urmăriți când scap vreo trecere de pietoni și trec alan-dala pe unde vreau, sau când arunc vreo hârtie pe jos. Ambele sunt puțin probabile totuși, pentru că mama m-a crescut civilizat. Știu, excentrică.

Până atunci. Permiteți un sfat, să trăiți. Există pe la magazinele ăstea de profil, un fel de folie, care se pune pe geam. După ce o aplici pe geam, acesta devine mat. Nu se mai vede nimic înăuntru. Din afară. Doar niște umbre, siluete. Paradoxal, n-o să vă vină să credeți, lumina intră la fel de frumos în încăpere. Ca atunci când ai avut perdeluțe. Ce să mai, viață la castel. Și sunt destul de ieftine. Magie, pe geam. Vă spun.

Poate încercați și dumneavoastră. Că vorba aia. Suntem o țară puternic modernizată, cu pretenții de țară de calibrul unu și toate cele.

Cam atât. E luni, deci la instituțiile și serviciile de stat, a rămas la fel. Ca la stat. Puțin, prost și fără rost.

Să fiți iubiți.