Pe-asta sunt sigur că ai păţit-o şi tu, cel puţin o dată. Ok, deci fi atent. M-am dus astăzi să îmi cumpăr o cămaşă. Da, sunt tipul care se îmbracă mai mult la cămaşă decât la tricou. Get over it. Aşa. În pelerinajul meu pe lângă diferite magazine de profil, la un moment dat am fost acostat de un individ. De o etnie, să zicem, diferită. Mai întunecată, aşa. Omuleţul nu era urâţel, sau nasol îmbrăcat. Tinerel, frezat şi aranjat. Ba mai mirosea şi frumos. Că vindea parfumuri, din-ălea contra-şmenuite. L-am văzut că se apropie, aşa din unghi, de mine şi mi-am dat seama instant despre ce e vorba.

De undeva, nu ştiu de unde, a scos două cutiuţe de parfum şi.. de aici redau discuţia.

El: – Şefule. Stai numai un pic să te întreb ceva. (!!)
Eu: – Nu cumpăr barosane, că am acasă un raft plin.
El: – Stai aşa! Şefu’! Stai, că văd că eşti bărbat de calitate. Numai două vorbe să îţi spun!

Eu mă holbam în continuare prin vitrine şi evident, în continuare mergeam. Cu el în dreapta mea.

El: – Uite aici şefu’, îţi dau un parfum adus de dincolo. Marfă bună, nu chinezărie. Ferrari
Eu: – Patroane, serios. Nu cumpăr. Am acasă parfumuri de îi îngrop pe toţi cu ele. Şi nu mă laud.
El: – Şefu’. Nu-ţi cer mult. Că se vede că eşti om umblat. Uită-te numai un pic. Ferrari.
Eu: – Nu, nu.. serios.. nu.
El: – Şefu’, nu cumperi de la mine pentru că sunt ţigan?

Moment în care nu m-am mai putut abţine. M-am uitat la el şi am zâmbit/râs.

Eu: – N-are mă nici o treabă, haha. Ce treabă am eu, că eşti tu ţigan. Poate sunt şi eu, dar mai alb. Haha.

A râs cu mine. Parcă înţelegând gluma.

El: – Şefu’. Dacă îţi cer 100 de lei pe el, tu ştii că nu e atât. Zi tu un preţ şi facem treaba.
Eu: – Nu………
El: – Uite cum facem. Ţi-l dau la 40 de lei. Mai jos, nu pot nici eu. 40 de lei. Uite ţi-l şi desfac.
Eu: – Nu-l desf….. (prea târziu)

Tot dialogul s-a desfăşurat pe o perioadă de, 5-10 minute să zicem. Cât m-am holbat eu prin vitrine, omul tot vorbea, se tot târguia. (Am mai şi uitat din tot ce spunea el acolo.) Eu nu şi nu. Până la momentul în care l-a desfăcut. Moment în care m-am oprit, dintr-o curiozitate, nu ştiu de care. M-am uitat la el, el la mine. Scoate parfumul din cutie şi îmi spune.

El: – Uite şefu’, poţi să-l miroşi, să nu zici că te mint. Calitate.
Eu: – Mă, nu trebuia să-l desfaci, că nu-l mai vinzi în veci.
El: – Nu şefu’. Să vezi că nu te mint. Uite ce fain miroase. E adus de dincolo. Hai că ţi-l las la 20 de lei.

Timp în care m-a tras de antebraţ şi fără să stea pe gânduri, m-a fâsâit cu parfumul. Ca să-i fac pe plac, am mirosit nenorocirea de parfum. Nu mirosea urât. Dar nici prea fain. Era chinezărie. M-am uitat la el lung, el la mine cu o privire de căţeluş nemâncat de o săptămână. Şi îi zic.

Eu: – Stai aşa, să intru până în magazinul ăsta. Două minute. Aşteaptă.
El: – Te aştept şefu’, cum să nu. 20 de lei şi e al tău.

Am intrat în magazin, am schimbat o filă mai mare, în mai multe şi mai mici şi am ieşit afară.

Eu: – Mă. Cât ai zis că mă costă parfumul ăsta?
El: – 20 de lei şefu’, îmi spune etnicul.
Eu: – Uite aici, 20 de lei. Bagă parfumul în cutie şi dacă poţi să-l mai vinzi, spor la treabă.

Minoritarul se uita la mine şi nu înţelegea. Eu cu banii întinşi spre el, el cu parfumul spre mine.

El: – Păi şefu’, ia parfumul. Nu pot să iau banii. Uite aici parfumul.
Eu: – Mă, tu nu auzi că nu-mi trebuie. Ia banii şi dă-l la un prieten sau ceva, dacă nu mai poţi să scapi de el.
El: – Păi…cum.. (?!?)
Eu: – Mă. Nu te gândi prea mult. Nu e pomană, sau milă, sau ceva. Ai muncit ca să mă lămureşti. Apreciez asta. Ia banii şi consideră că ai făcut o vânzare. Munca se plăteşte. Da?! Hai, spor la treabă.

Pe cât de nedumerit era, negriciosul simpatic, a luat bănuţii şi cu un zâmbet de recunoştinţă pe faţă, mi-a mulţumit frumos şi a plecat să hărţuiască pe altcineva. Probabil cu acelaşi parfum.

Acum, ştiu că sunt ipocrit. Sau ceva. Dar mie mi-a plăcut de el. S-a străduit. Şi-a desfăcut marfa, indiferent că era sau nu de proastă calitate. A fost civilizat. Nu a insistat ţigănesc. Ba chiar avea tot tacâmul unui vânzător pe bune. A mulţumit. Ce să mai, dacă nu era umbros, îl cinsteam şi cu o apă minerală de la chioşc. Că era cald afară. Dar oricum a fugit repede, că deh, era strada plină de potenţiale victime.

Poate l-am încurajat să nu muncească. Să fraierească. Dar sunt optimist. Şi mă gândesc că poate a tras şi el o lecţie din asta. Că până la urmă, orice muncă e răsplătită. Şi ce îţi mai e şi 20 de lei. O cafea şi-o apă minerală la nu ştiu ce crâşmă de figuri.