Am uitat să-ţi povestesc. Era să mă însor, în piaţă. Mă rog, nu chiar, dar pe aproape. Înainte să încep, stai numai un pic, să pun cuvintele ăstea aici: oier, ciobani, parlamentari, câini, pensii speciale, interzis fumat. Ca să nu mă simt discriminat că n-am un articol în trend.

Aşa. Deci, am fost în piaţă. Mă rog, nu m-am dus chiar în piaţă. Am fost să plătesc nişte chestii. Şi când am plătit chestiile, am trecut pe lângă piaţa de legume-fructe. Iar eu când ajung în, sau pe lângă piaţa asta, sunt ca femeile în magazinul de papuci. Hiii, oooo, aaah, uuuu, iiii, aaaaa. Ştii despre ce vorbesc?!

– Uite ce roşii faine! Şi ce ridichi! Şi ce castraveţi! Uite, are şi ardei graşi! Oaaaa, ce mere faine! Pere! Portocale! Mmmm, ce frumos miroase.

Din-ăstea. Partea proastă e că nici nu mă pot abţine. Trebuie să cumpăr ceva. Bun. Am luat-o pe arătură, ca de obicei.

Aşa. Am intrat în piaţă. Am dat două ture rapide printre tarabe, ca să văd ce a mai apărut nou. Adică, no, ce poate să apară nou, pe la piaţă?! Roşii ultrabionice, castraveţi cu gheare, ridichi cu super-puteri, roşii verzi… ăăă, nu, că de-ăstea există.

Cum n-aveam chef să car iar două tone de plase după mine, m-am abţinut cu greu şi m-am oprit doar la sectorul de fructe. Era o tarabă, care avea expuse nişte clementine de toată frumuseţea. Măricele, curate, pufoase aşa, mai că-ţi venea să le mănânci direct de pe tarabă. Le mai văzusem o dată, la prima tură. Dar acum eram hotărât să cumpăr.

În spatele tarabei, o doamnă amabilă şi zâmbăreaţă nevoie-mare, care aranja de zor fructele. În faţa tarabei, o domnişoară bine, de-o seamă cu mine (cred), elegantă, blonduţă, îmbrăcată cu un cojocel cochet, cu o cafea într-o mână şi o ţigară în cealaltă. Se uita lung la fructele expuse. Am dedus de aici că domnişoara era patroana. Tarabăreasa cum ar veni, şefa la fructe, şefa la tarabe. Ceva. După poziţia autoritară şi după câtă treabă avea doamna din spatele tarabei, care nu mai prididea cu aranjatul.

Cum eu sunt glumeţ de felul meu (nu chiar) am iniţiat o mişcare ninja şi m-am pus exact lângă ea, în lateral, ca la expoziţie. Mă uitam şi eu la fructe. După 30 de secunde în care nu m-a băgat nimeni în seamă, iniţiez şi un dialog.

Eu: – Bună ziua. Inspectaţi fructele?!
Şefa: – Ăăă. Bună ziua! (cu un zâmbet surprins şi plăcut.) Da. Mă uit să văd cum arată.
Eu: – ….. (uitându-mă la fructe, cu un zâmbet tâmp, dând din cap afirmativ.)
Şefa: – Cum vi se par?! Cum arată?!
Eu: – Cum să arate?! Arată foarte bine…
Şefa: – Sunt frumoase?!
Eu: – (cu un răspuns de mare strofoc intelectual.) Da, sunt foarte frumoase..

Între timp, doamna din spatele tarabei, îşi face ochi şi pentru mine, şi mă întreabă:

– Ce să vă dau?!
– Ăăă, săru-mâna. Daţi-mi şi mie două kile’ de clementine din-ăstea, că tare bine arată.
– Alegeţi dumneavoastră. (mă invită politicos vânzătoarea)

M-am apucat de ales şi de pus în cântar. Între timp, simţeam privirile patronesei cum mă măsurau insistent din cap până în picioare. I-aş fi zis ceva. Aş fi intrat într-o discuţie. Dar cum sunt lemn şi nu mă pricep la socializare, eram cu ochii mai mult pe clementine. Mă mai uitam cu o jumătate de ochi la ea. Mai schimbam două zâmbete. Şi cam atât.

După ce mi-a pus doamna vânzătoare clementinele într-o plăsuţă, m-a invitat să plătesc. Am plătit, dar între timp am văzut şi nişte mere galbene, de toată frumuseţea. Şi stăteam, aşa ca Păcală şi mă uitam la mere. Moment în care..

Şefa: – Luaţi şi nişte mango, pentru copii…
Eu: – Eh, când o să am copii, o să le iau cu siguranţă… (răspund elegant.)
Şefa: – Aaa, nu aveţi copii… (cu un zâmbet dubios pe faţă.)
Eu: – Păi, primul lucru care mi-ar trebui, ca să am copii, ar fi o nevastă… (şi râd, de parcă aş fi zis cea mai bună glumă din istoria glumelor.)

Curios, gluma a funcţionat, şefa fructelor a râs şi discuţia s-a mutat pe altă plantaţie…

Şefa: – Ah, înseamnă că suntem în aceaşi oală… (mă anunţă clipind încet din gene)
Eu: – …..
Şefa: – Şi eu caut un bărbat…
Eu: – ….. (zâmbind cu ochii după mere)
Şefa: – Cel puţin unul la fel de bine… (mă anunţă domnişoara. Moment în care observ că iar mă măsura din cap până în picioare. Agresiv aşa. Şi zâmbea ciudat la mine.)
Eu: – Da…
Şefa: – Şi harnic….
Eu: – Daţi-mi şi un kil’ de mere din-ăstea… ce faine sunt… (către vânzătoare)

Între timp, simţeam aşa, o căldură venind din partea dreaptă, de unde era şefa la tarabe. Cred că de la cafeaua aia pe care o ţinea în mână. Vânzătoarea m-a invitat să-mi aleg. Şi am observat şi pe faţa ei, un zâmbet ciudat, aşa de amuzament. Mi-am ales, am plătit, am luat plăsuţa cu mere şi aia cu clementine şi cu eleganţa caracteristică-mi, am salutat şi am plecat.

– Săru-mâna, mulţumesc frumos. Spor la bani! (spun către tarabăreasă.)
– Mulţumesc! (mi-o întoarce şefa, clipind duios la mine.)

Şi dus am fost. Am simţit căldura aia, cum mă urmărea prin piaţă. Până când m-am pierdut printre oameni. Mi-a fost frică să mă uit înapoi. Plus că, eram cu gândurile încurcate.

Acum, ştiu la ce te gândeşti. „Hăhăhă, bă Sergiule, ce prost eşti. Fata îţi făcea ochi dulci şi tu ai trimis-o la plimbare.”

Crede-mă pe cuvânt, exact, dar EXACT la asta m-am gândit şi eu! Pe drum spre casă. Adică, doar pe drum spre casă, că la locul accidentului, nu m-am prins de nimic. Lemn-tănase.

Ştii melodia aia cu „m-a făcut mama ardelean”?! Nici eu. Dar ar trebui inventată. Pentru mine.

Mă rog. Acum, poate sunt eu cu căpuţul. Cine ştie. Poate mi s-a părut. Că n-oi fi eu cine ştie ce crai de la răsărit. Poate domnişoara încerca să-şi vândă marfa. Ştii?! Că mai sunt femei din-ăstea, care clipesc duios la tine. Şi pleci acasă cu 3 undiţe, două perechi de cizme, puşcă, barcă şi un jeeep. Şi tu venisei să cumperi momeală de pescuit.

No. Şi asta a fost. Dacă mai stăteam un pic, cred că ne şi oficia doamna vânzătoare. Parcă şi aud: Domnul cu calculatoarele, o luaţi pe domnişoara cu fructele?! Prin puterea cu care am fost împuternicită, vă declar şoţ şi s-o ţie cine-o vrea. Windows şi Apple.

Haha. Cam atât. Acum v-am povestit. Să nu ziceţi că nu. Să aveţi o zi, ca voi.