Azi dimineaţă când m-am trezit, am deschis frumuşel geamul, larg, să intre tot aerul existent din lume. După două minute de aer, m-a izbit direct în nas, un miros de prăjeală. Ştiţi despre ce vorbesc, mirosul ăla de papară, slănină prăjită, chestii trântite într-o tigaie cu ulei, ceva. Haha. Asta mi-a adus aminte instant de o chestie. Şi acum încep să povestesc.

Pe la 18 ani, pe lângă alte aspecte pe care le rezolvam cu viaţa mea, eram şi angajat. Adică lucram. Eram un fel de ajutor de gestionar, la (atenţie!) fabrica de tricotaje. Această fabrică, avea în componenţă, numai vreo 2000 de femei şi un numar impresionant de bărbaţi. 12. Cu persoana de faţă inclusă. Mă rog, ăştia eram noi, fabricanţii. Că mai erau câţiva şi pe la şefime, dar pe ăia nu-i luăm la socoteală. Bun, să trec mai departe.

La fabrica de tricotaje, pauza de masă era la ora 10:30. Ca la orice făbricuţă post-comunistă. Lucrul începea la 7 şi se termina la 3. Bun, s-a reţinut, pauza era la 10 şi jumătate. Ei bine, eu pe la 18 ani încă mai mâncam de dimineaţă. Şi nu mă refer la pauza de la servici. Dimineaţa, înainte să plec la muncă, mâncam. Evident, la ora 10:30 când era pauza de masă la fabrică, mie ar fi putut foarte uşor, să nu-mi fie foame. Dar, n-aveai cum.

În curtea fabricii, nu departe de magazia unde îmi îndeplineam îndatoririle de angajat, era o forjă. Pentru cei dintre voi care nu ştiu ce-i aia o forjă, este o maşinaţiune care face un foc foarte puternic şi pe care se topesc diferite metale pentru a fi manipulate şi transformate în alte..chestii. Bun. Acum nu vă închipuiţi că instrumentul în discuţie era vreun aparat de ultimă tehnologie, sau cine ştie ce minunăţie tehnologică. Era practic un cuptor, cu nişte ţevi foarte mari de gaz, care dădeau foc cu o viteză şi o putere foarte mare. Reglabile de altfel. Acum. Forja asta de la fabrica de tricotaje, a funcţionat ca şi forjă, într-o toamnă, cel mai probabil. Că eu n-am văzut pe nimeni să topească ceva pe ea, altceva decât deşeuri. Dar! Pe lângă aceste activităţi domestice, forja respectivă era folosită ca şi (zgomot de tobe) aparat de încălzit mâncarea de la pauza, de la 10:30. Şi nu orice fel de aparat de încălzit. Un fel de microunde nene! Puneai gamela sau sufertaşul cu tocăniţă, dădea drumul domnul sudor la flacără şi în 49,5 secunde, era gata încălzită. Ţi-o servea cu mănuşile de sudură.

Băi nene. Nu conta că nu-ţi era foame la ora aia. Dacă ieşeai în curte, te dărâmau toate mirosurile posibile. Tocăniţe, papară, supe, ciorbe, mâncăruri şi mirosuri de aveai un orgasm la nas. Direct! Ei bine, uite aşa mirosea azi dimineaţă la mine în camera, după ce am deschis geamul. Haha. Şi acum partea a doua.

Fiindcă eram un număr redus de specimene masculine, pe centimetru pătrat de fabrică, pauza de masă o serveam în pachete de câte şase. Vopsitorul fabricii, avea el o căsuţă a lui, un fel de laborator de vopsitorie, în care ne luam noi pauza, ăştia purtători de pantaloni şi halat albastru. Bine, acum nu vă gândiţi că la vopsitorie, erau cine ştie ce vopsele şi vopseluri sau utilaje de vopsit. Era un corp de clădire, mic, cu o singură cameră, care era echipată corespunzător cu: un pat, o masă cu 6 scaune, un dulap de haine şi un dulap mare de scule şi unelte, în care evident se ţinea: tabla de şah, cărţile de 66, macauă şi alte dotări asemănătoare. Aşa.

Într-o bună zi, la pauza de masă, eram toţi, gaşca veselă, adunaţi în faţa forjei, aşteptând. Nea Costică, unul dintre mecanicii de la producţie şi în acelaşi timp colocatar şi vecin la masa, îşi adusese mă nene, toată mâncarea disponibilă. Ca la restaurant. Ciorbă, felul doi şi desert! Noi, flămânzii satului, după ce am mirosit toate mâncărurile încălzite pe forjă înainte de noi, eram în sevraj. Trebuia neapărat să ne punem gamelele pe foc şi să ne apucăm de hăpălit, că nu se mai putea aşa. Dar ia de-ţi încălzeşte mâncarea, dacă poţi! Nea Costică al nostru şi-a pus tot meniul pe foc mic şi a plecat. Şi noi aşteptam ca africanii în spatele camionului de ajutoare. Cu ochii mari şi cu gurile flămânde. Hai bă, unde-i ăsta, că mor de foame!

Nea Costică al nostru însă, s-a lăsat aşteptat. De nervi şi de ciudă, am pus la repezeală mâna pe o solniţă şi am turnat cam jumătate din cantitatea de sare pe care o deţinea, în gamela cu ciorbă a lui nea Costică. Râsete şi ghionturi, să vezi numai acum. Parcă jumătate răzbunaţi, am aşteptat să vină nea Costică să-şi ridice mâncarea de pe forjă. Omul a venit într-un târziu şi evident am apucat şi noi să ne încălzim mâncarea.

Acum, selectul grup din care făceam parte şi de care spuneam mai sus, ne-am îndreptat către locaţia de lux, de asemenea menţionată mai sus, cu toată mâncarea încălzită şi gata de participat la campionatul mondial de linguri şi furculiţe cu mânere.

Ne-am aşezat frumuşel la masă, toţi cu privirile pe furiş, pe nea Costică. Omul s-a apucat să mănânce liniştit şi după a doua lingură de ciorbă, a ridicat încetişor capul din farfurie şi cu o privire mirată spune:

– Mai zi ceva de nevastă-mea băi frate. Eu îi zic să pună un pic mai multă sare în ciorbă şi ea îmi pune prea multă. Nu mă mai înţeleg cu femeia asta.

Şi a continuat să mănânce. Şi noi. Cu lacrimi în ochi. Cu ciupit de picior ca să nu izbucnim. Cu înnecat cu o bucată de pâine. Cu scăpat tacâmurile pe jos. Eram toţi, roşii la faţă de ziceai că am mâncat 1 kilogram de ardei iuţi. De persoană.

S-a terminat pauza de masă, nea Costică al nostru şi-a strâns tacâmurile, farfuriile, gamelele, boceluţa şi a plecat la locul lui de muncă. La 30 de secunde după ce a ieşit din incintă, am izbucnit toţi şi preţ de vreo 5 minute am râs încontinuu. Şi cred că nici până în ziua de azi, nea Costică nu a aflat de ce nevastă-sa i-a pus EXACT în ziua aia, prea multă sare în ciorbă.

Acum, ştiu sigur că mulţi dintre voi aţi mai făcut din-astea. Şi nu e chiar aşa, ceva, de neimaginat. Însă aşa cum spuneam ceva mai devreme. Când am deschis geamul azi dimineaţă şi m-a izbit mirosul ăla de detoate, prăjite şi-adunate, n-am putut să nu-mi aduc aminte de forjă şi de sare.

Gata. O zi bună să aveţi!