Femeia. Această galerie de tablouri, printre care te plimbi o viaţă-ntreagă. Pline de culoare, de curaj, de sentimente, suflet, de frumos. Pictate în mii de culori. Tonuri şi nuanţe.

Primul tablou pe care ai să-l vezi este pictat în sânge, cu suferinţă, durere, chin. Semnat însă cu dragoste şi lacrimi de bucurie. Momentul în care te-ai născut. Iar ea, femeia, este singura care te-a purtat şi care te-a adus în lume. Nu doar acum. De mii de ani. E un tablou vechi, dar care nu se va schimba vreodată. Unic. Şi pentru care-ar trebui să mulţumeşti.

Următorul este tabloul ăla, cu o ramă colorată, în care mâna ta micuţă o ţine strâns pe-a ei. Şi printre miile de întrebări la care ea îţi dă răspuns, zăreşti în ochii ei dragostea curată. Dragostea de mamă. Şi nu poţi, uitându-te la acest tablou, să nu te simţi ocrotit, liniştit, apărat de vitregii. Pentru că în acest taboul, este ea femeia-mamă. Singura din viaţa ta, care se transformă din înger în cea mai aprigă fiară, şi care se va bate cu lumea întreagă, pentru tine. E un tablou frumos, simplu, dar plin de lucruri noi. Pe care le înveţi, le guşti, le trăieşti, alături de ea.

Şi dacă tot te plimbi prin galeria asta plină de viaţă, ai să ajungi la tabloul ăla, care-ţi va arăta cum a fost primul sărut. Tabloul ăsta, se pictează singur. Se transformă. Se schimbă. Prima dragoste. Primul sărut. Prima mângâiere plină de dorinţă. Prima noapte, de când eşti bărbat, petrecută în braţele unei femei. Ăsta e tabloul din care ai să-nveţi că dragostea unei femei poate fi pictată în tot felul de culori.

O să mai urmeze tablouri mici, sau mari. Pictate în culorile dorinţei. Unele în ale dragostei. Sau chiar ale prieteniei. Pe unele o să le placi. Pe unele o să le-ndrăgeşti. Unele o să-ţi aducă bucurie. Altele tristeţe. În toate însă, ai să găseşti acelaşi ingredient. Pe ea.

Odată trecut de acest culoar al vieţii, din această galerie, ai să cauţi şi-ai să găseşti, tabloul ăla pe care-l vrei doar pentru tine. În care te regăseşti. În care nebunia ta este egală cu nebunia ei. Şi-ai să faci tot ce este posibil ca acest tablou să iţi revină. Şi-o să-ţi revină. Ah, ce fericire. Şi câtă bucurie. Pentru că, ştii, acest tablou nu-i unul oarecare. E cel care te readuce, în galerie, la intrare. Cel care-aduce, cu chin, durere, lacrimi, un nou tablou, numit… o altă viaţă.

Şi n-ar fi rău să ai atâta timp la dispoziţie, încât într-o bună zi, pe o verandă, să o ţi de mână, pe ea, femeia. Mamă şi bunică de acum, care ţi-a fost alături în călătorie. Şi în toamna vieţii tale, să poţi să mai arunci un ochi în această galerie pe care ea ţi-a oferit-o.

Ah. Femeia. Această galerie de frumos, curaj, de viaţă, în care nu poţi să laşi decât admiraţie. Care a inspirat mii de ani, de la poeţi, pictori, artişti până la arhitecţi, inventatori şi zeci de alte generaţii care au clădit lumea. Cu ea şi pentru ea.

Singura care aduce viaţă. Singura care te-nvaţă, te dezvaţă, te aruncă sau te-nhaţă, te iubeşte, te urăşte, te atinge sau te-mpinge, te alină sau respinge, îţi dă sufletul pe tavă sau ţi-l ia ca o coşavă, te-ncălzeşte, te răceşte, te aruncă în culori sau te scoate dintre nori, te hrăneşte, ocroteşte, te iubeşte-aşa cum eşti, îţi arată lumea-ntreagă prin ochii ei care te leagă. Singura pentru care, doar o zi de sărbătoare, nu-i de-ajuns mai niciodată.

Femeie. Mamă, soră, bunică, prietenă, iubită, soţie, fiică şi nepoată. O singură zi, nu-i de ajuns ca să te sărbătoresc.

La mulţi ani. Nu pentru că exişti, ci pentru că m-ai născut. Nu pentru că eşti, ci pentru că m-ai iubit. Nu pentru altceva, ci pentru că te iubesc. La mulţi ani, femeie!