Stăteam zilele trecute cu cineva de vorbă, despre mâncare. Şi dintr-odată mi-am adus aminte de unele păţănii sau întâmplări prin care am trecut de-a lungul vieţii. A ieşit o poveste la care, eu personal, am râs. Iar interlocutorul meu, mai rău. Cu lacrimi. Aşadar, m-am decis să pun un pic din povestea asta şi pe aici. Drept urmare, să-i dăm drumul.

Am locuit o vreme cu o domnişoară. Mă rog. Am locuit cu mai multe. Nu în acelaşi timp. Dar acum o să povestim doar despre aceasta. Cum ar veni, ne-am împărţit viaţa, pentru o vreme mai îndelungată. Nu vă spun cât, nici de ce, dar pot sublinia că, dragostea era mare. Haha. Tot aşa, nu vă spun din ce zonă/parte a ţării era, că nu-i frumos, dar poate vă daţi voi seama după aia. Important de reţinut este că, femeile din acea parte a ţării, sunt cumva cunoscute pentru talentul pe care îl au şi îl dezvoltă în bucătărie. Bun. Până aici este totul lămurit. Un cuplu normal, fată plus băiat, egal love. Problema cea mai mare, venea atunci când domnişoara în discuţie, începea să gătească. Am spus deja că în zona aia, de unde venea ea, sunt bucătărese de nota zece, nu?! Şi vă mai spun şi că, ea lucra la un restaurant. Deci avea de-a face cu mâncarea, aproape zilnic. Şi mai subliniez că n-am nimic cu femeile. Le iubesc pe toate, în mod egal şi nu le discriminez sub nici o formă. Nici măcar pe „fosta” în discuţie. Doar că, asta e de povestit.

Aşadar. Ca să trec repede la subiect. Ca în orice casă de oameni normali, mâncarea se mai şi găteşte. Adicătelea, mai şi bucătăreşti din când în când, că nu ne-am născut niciunii Bill Gates, ca să mâncăm numai pe la restaurante. Bun. Ocazional, îmi mai înfingeam şi eu coatele prin bucătărie şi făceam de-ale gurii. Mai făceam eu, mai făcea mama, mai făcea consoarta. Doar că, consoarta avea o singură problemă în bucătărie. Tabloul ei de bucătărit, avea doar trei elemente în dotare. Adică şi mai simplu, nu ştia să gătească decât trei feluri de mâncare. Cartofi, fasole şi cartofi. Haha! V-am făcut curioşi?! Păi atunci să vă rup în câteva bucăţi, meniul cu care eram servit aproape zilnic. Şi cel mai important, cum se făcea.

Ciorbă de cartofi: În zona respectivă, de care vorbeam mai sus, ciorbiţa de cartofi e aproape nelipsită. O găseşti prin toate casele, în toate culorile şi pe toate gusturile. Consoarta mea avea însă o problemă. Ciorba ei se facea aşa: se lua un cartof, se tăia pe orizontală, de două ori pe verticală, pe o parte şi pe alta şi se arunca în apă, la fiert. Rezumă că, dintr-un cartof, ieşeau cam opt bucăţi de, alţi cartofi, de ciorbă. Cumva avea şi o înclinaţie către a cumpăra cartofi-pepeni. Adică mari. De unde şi un fel de ciorbă, care avea în ea nişte monştrii de cartofi.

Mie-mi place ciorbiţa de cartofi. Dacă arunci şi un pic de tarhon, câteva bucăţele de carne de vită şi ceva mirodenii specifice, este un deliciu. Condiţia este ca în ciorbă, să nu găseşti cartofi în cuburi ca-n cluburi, ci cartofi în cubuleţe. Mici. Adică.

Consoarta mea, nu făcea aşa. Lua bucăţoaiele, le arunca în apă, punea nişte patrunjel (cred), ceva bulion sau pastă de roşii şi le lăsa la fiert. Sau mai bine spus, la scăzut. La sfârşit ieşea un fel de mâncare de cartofi, că de ciorbă nici nu mai era vorba. Ea se numea în continuare ciorbă, doar că nu mai găseai ciorba, de cartofi! Tocăniţă/ciorbă, ce mai contează, era de mâncat.

– E bună dragul meu?
– Mmmm, dar ce bună e! Cea mai bună.

Ce senzaţii de greutate aveam după, nu mai povestesc.

Ciorbă de fasole: În mod normal, ciorba de fasole este un fel de mâncare nu foarte greu de realizat. Tot ce trebuie să ştii, este că fasolea trebuie fiartă în mai multe ape, ca să nu ai probleme cu stomacul, sau cu ţeava de eşapament, să zic aşa. Restul vine de la sine şi ţine de gusturi. Cum o faci, ce mai adaugi prin ea şi alte cele.

Eu, fiind ardelean, am o anumită înclinaţie către mâncărurile cu afumătură. Dar acum să fim sinceri. Cui nu-i place o ciorbică de fasole cu afumătură. Şi un pic de tarhon, de gust, nu?! Bine, nu trebuie să-mi pui tot porcul afumat în farfurie. Aşa, câteva bucăţele mici, de gust. Să le plimb puţin printre boabele de fasole.

Acum, eu ştiu de la mama mea, că ciorba de fasole se face cu: evident fasole, nişte pătrunjel, sotezi nişte ceapă, un pic de roşii, un morcovel, poate şi nişte ardei gras şi uite-aşa iese o ciorbă de fasole de te lingi pe degete.

Consoarta mea, nu o gătea aşa. Ciorba de fasole se gătea în felul următor: se lua fasolea, se arunca în oală, cam de două ori cantitatea de fasole normală pentru oala aia, se punea apă peste ea şi se lăsa la fiert. Se lăsa ceva vreme, până bobul devenea moale. Se arunca nişte bulion sau pastă de roşii, un pic de pătrunjel şi ceva ardei gras tăiat în bucăţi mari. Ocazional, mai arunca şi nişte kaizer afumat, ca să o facă „aşa cum îmi place mie”.

La sfârşit, ciorba noastră de fasole, semăna îngrozitor de bine, cu o iahnie. Dar ea era ciorbă. Doar că nu găseai ciorba de fasole. Să vă mai povestesc că după vreo oră după ce ingeram deliciul culinar, tot aveam o treabă pe la baie?! Nu vă mai povestesc. Doar menţionez că, o dată, după ce am consumat magnifica ciorbă/iahnie a trebuit să stau mult mai aproape de cam orice toaletă pe care o găseam prin calea mea. Că deh, era fiartă bine fasolea.

– E bună dragul meu?
– Mmmm, dar ce bună e! Cea mai bună.

Ciorbă de sfeclă roşie: Nu, nu am probleme în partea aia, dacă la asta vă gândeaţi. Îi plăcea ei această minunăţie culinară. Drept urmare o şi gătea, ori de câte ori prindea aragazul trist. Sfecla roşie este în fapt, o legumă foarte bună, pentru sănătate. Detoxifică, limpezeşte, vindecă, et cetera. Acum, nu mai spun că este considerată legumă furajeră. Pentru că beneficiile pe care le are omul, la consumul ei, sunt mult mai mari decât ălea pe care le are porcul. Consumată moderat, ca alcoolul. Dar să trecem peste.

Cum gătea consoarta mea ciorba de sfeclă roşie: Exact la fel ca şi ciorba de cartofi! Doar că pe lângă cartofi, mai arunca şi o sfeclă roşie răzuită, feliuţe mici, aşa ca varza. Răzuită, la propriu. Prin răzătoare. La sfârşit ieşea o superbitate de ciorbă de cartofi, roşie. Plină de fâşiuţe de sfeclă. Tot roşie. Din care, la fel ca şi mai sus, căutai şi cu greu găseai, ciorba în sine.

– E bună dragul meu?
– Mmmm, dar ce bună e! Cea mai bună.

Acum, n-o să fiu rău. Că fata mai ştia să gătească şi altceva. Nu numai ciorbe/tocăniţele ăstea. De exemplu. Dacă veneam acasă şi toată casa era plină de fum, era clar. Seara asta se mănâncă piept de pui la grătar! Mi-era greu să ajung de la uşă, la cameră, din cauza fumului, dar măcar ştiam ce avem în meniu!

Am o tigaie, cu striuri. Pentru pieptul de pui. Sau în general, pentru frigăreală a’ la grătar. Nu trebuie să faci nimic. Arunci feliuţele de carne pe ea şi o pui în cuptor. Sau pe aragaz. Cum îţi e mai uşor. Iese ca la grătar! În mod normal. Că nu ştiu ce făcea mândra mea, dar când făcea felul ăsta de mâncare, ziceai că a aprins un grătar real (cel puţin unul), în bucătarie. Şi restul casei.

Alte feluri de mâncare pe care le mai ştia distinsa, erau: cartofi prăjiţi, salată de vară, peste care arunca întotdeauna un pic de brânză (figuri nene, ca la francezi) şi omletă ca la batalion.

Ce să mai zic. A fost o perioadă foarte frumoasă din viaţa mea. Am pus pe mine câteva kilograme, chiar dacă mâncam aproape în fiecare zi ca de post. Şi m-am ales şi cu o piatră la rinichi. Dar asta nu cred că din cauza mâncării. Cred că de frică. O fi făcut rinichiul o piatră, ca să dea cu ea. În cineva.

Acum. Dacă mi se permite, am un sfat pentru viitoarele femei care se vor muta cu viitorii lor iubiţi.

– Să ştiţi că bărbaţii ar mânca aproape orice. Nu trebuie să fiţi genii în ale bucătăriei. Dar nici să vă bateţi joc de mâncare. Puneţi un pic de carne la orice mâncare şi veţi avea un bărbat fericit! Poate să fie farfuria plină ochi, de tot felul de legume. Dacă i-aţi ataşat şi un pic de cărniţă, vă garantez că veţi fi cea mai tare femeie din lume, în ochii lui.
– Nu-i daţi să mănânce ca la porci. Că peste doi ani o să vă uitaţi la el şi o să vă întrebaţi unde au dispărut pătrăţelele. Puneţi două feluri de mâncare, dacă vrea. Dar nu-l îndopaţi. Că n-a făcut foamea nici la mă-sa acasă. Era slab pentru că îşi dorea să fie atrăgător. Şi avea o viaţă mult mai agitată.
– Şi ultima. Cel mai important ingredient! Puneţi dragoste când faceţi de mâncare. Invitaţi-l şi pe el în bucătărie, să vă dea o mână de ajutor. Dacă e prin casă. Că aşa se face mâncarea bună! Şi combină, gusturile lui, cu gusturile tale. Până iese mâncarea aia care vă place la amândoi!

Şi nu uitaţi. Bărbaţii mănâncă aproape orice! N-o să vă reproşeze nimic, niciodată. Dar nu vă bateţi joc de ei. Că pleacă la McDonalds.

Haha! Gata. Atât pentru azi. Să aveţi poftă. La mâncat şi la bucătărit.