Eu cred că lumea s-a tâmpit la căpuţ. De fapt, stai. Uită. Şterge asta. Să nu dau vina pe lume, că nu-i frumos şi nici sănătos. Să dau vina pe mine. Deci.

Eu cred că sunt de pe altă planetă. Sau sunt cu căpuţul. Ştii de ce?

Pentru că mie, chiar mi se rupe. Mi se rupe de Nobelul lui Dylan. Mi se rupe de credincioşii de la cozi. Şi în general mi se rupe de subiectele ăstea.

Mi se rupe de inflamaţii şi inflamatele care-i comentează Nobelul lui Bob Dylan. Bă, ăştia, deştepţii, intelectualii planetei. A scris Bobiţă ceva? A scris. Le-a mai şi cântat? Le-a mai şi. A luat un Nobel? A luat. Aşa, şi? Bravo lui. Ziceţi merci că nu l-a luat nea Ghiţă de la Fundătură.

Nu înţeleg inflamaţiile. Zici că le-a furat cineva din buzunar. Gata, băi nene. E dat, e luat, e dus. Ura.

Ah şi să nu uit. Glumele ălea cu Cărtărescu, au devenit atât de seci, încât nici măcar un pufăit nu-mi mai smulg. Sunt exact aceleaşi ca anul trecut. Dar pe alte poze.

La fel mi se întâmplă şi la subiectele „moaşte”, „pelerinaj”, „credincioşi”. N-o să fiu duplicitar, ca alţii. Şi nici ipocrit. Acum mulţi ani, când au apărut glumiţele cu îngenunchiaţii de pe la moaşte, am râs. Nu cu mâinile pe burtă, dar am râs. Zâmbit larg. Ceva. Hi hi, ha ha, hu hu. O dată. Hai, de două ori.

Băi nene, dar în fiecare an, acelaşi căcat. Lăsaţi, bă, oamenii să facă ce vor. E dreptul lor să-şi manifeste, în orice fel, credinţa. Vor să meargă la pelerinaj? Să meargă. Vor să meargă în genunchi? Să meargă. Ce treabă aveţi, mă, voi cu ei? Superiorii lui peşte.

Toate glumele ăstea de rahat, făcute pe cojocul lor, nu numai că sunt fumate de zeci de ori, dar nu mai au nici măcar o umbră de amuzament. Sunt vechi, anoste, triste şi unele chiar scârboase. Triştilor care vă credeţi voi superiori. (Da, sunt în continuare semi-ateu). Vreţi să ştiţi cum se ajunge la extremism religios? Uite-aşa.

Mă rog. M-am lungit ca smântâna pe sarmale. Ce spuneam?! Ah, da. Mi se rupe! Mi. Se. Rupe. Asta e tot ce pot să dau din mine, legat de subiectele ăstea. Aşadar, atât.

Eu cred că internetul, ca orice alt lucru în România post-revoluţionară, a fost înţeles prost. Sunt internaut din ’96-’98, am butonat, am navigat, am internauţit, două’j’de ani. Şi cred că le-am văzut pe toate. Dar internetul românesc, depăşeşte orice viziune pe care aş fi putut s-o am acum mulţi ani. Nu la inovaţie. Ci la prostie. Duplicitarism. Ipocrizie. Standarde duble. Superiorităţi închipuite. Şi inflamaţii fără sens.

Nu zic. E ok să discuţi. Să dezbaţi. Să creezi comunităţi care să rezolve probleme tangibile. Probleme reale. De lângă mine, de lângă tine. De lângă noi. Repet, probleme reale. Probleme. Reale. În loc să folosim unealta asta ca să ne apropiem, ca să găsim soluţii, ca să facem lucruri bune, ca să comunicăm… noi facem exact opusul.

Mă rog. Inflamaţii şi inflamatele, serios… Bă! Ni se rupe! Şi am pus un „ni” pentru că „ştiu din surse sigure” că nu sunt singurul. Haha.

P.S. Mai tăiaţi din păduri, Dorele. Şi cea mai bogată faună a Europei, o să migreze şi ea. Garantat. Sau o să ne trezim cu câte-un ursuleţ nevinovat pe străzi, pe care o să-l împuşte un dobitoc. Mă rog, nu vreau să intru în subiectul ăsta, că n-am decât înjurături în repertoriu. La adresa ălora. Fmm.

Hai, să fiţi cu toţi sănătoşi, veseli, galbeni de graşi şi nesuperiori altor persoane. Mă duc să dau nişte găuri într-un perete. Că trebuie să le dau. Nu că vreau. Dar, oricum… Payback time!