Am tot promis la toată lumea, că o să fac nişte scrieri cu şi despre concediul meu în Norvegia. N-am avut foarte mult timp la dispoziţie, de săptămâna trecută, de când am ajuns acasă, însă ca să mă ţin de promisiune, iată că mă apuc de povestit. Şi ca să încep cu începutul, astăzi o să vă povestesc, despre drumul România – Norvegia. Adicătelea, ce s-a mai întâmplat prin avion.

Bun. În primul rând, aş vrea să subliniez o chestie. Fără să pară nu ştiu ce reclamă, este doar o opinie personală, KLM este cea mai tare companie care efectuează transport aerian. Punct. Aşa, acum că am acoperit asta, încep cu o chestie care mi-a atras mie atenţia. Să zicem, că prin absurd, eşti ameţit, n-ai fost atent, ceva s-a întâmplat şi nu ştii exact în ce avion te-ai urcat. Să zicem. Ştiu că e puţin probabil, dar încearcă să-ţi imaginezi chestia asta. Bun. Acum urcat într-un avion oarecare, cum îţi dai seama în ce avion te-ai urcat?! Fără să o întrebi pe sterwardesă! Păi, e simplu. Dacă sunt mulţi blonzi, cel mai probabil că te îndrepţi către o ţară dintre: Olanda, Belgia, Suedia, Norvegia. Dacă sunt mulţi scrobiţi, probabil că te îndrepţi către: Germania, Danemarca, Elveţia, Anglia. Dacă sunt prea mulţi în pantaloni scurţi, e aproape clar. Te îndrepţi către Grecia, Turcia, etc. Dacă sunt prea mulţi români în avionul tău, poţi să stai liniştit. Mergi în Italia, Spania, Franţa, şi cel mai puţin probabil Portugalia. Haha, bun, hai că am făcut destule exerciţii de imaginaţie. Să povestim, zic.

Am ajuns în aeroport la Otopeni cu aproape o oră mai devreme. Nu-mi place să fiu întârziat şi nici să alerg aiurea în tramvai pe-acolo. Asta în cazul în care te întrebai. Bun. Ajuns în aeroport, după ce am mai fumat două ţigări, discutat diverse cu cei care m-au însoţit la aeroport, am intrat direct pe bandă la scan. Cu un băgăjel relativ mic, n-am crezut că voi avea vreo problemă la scanări. După ce m-am dezbrăcat de ceas, curea, brăţară, chei, portofel, iPod, şi alte cele ce se mai aflau prin buzunarele mele, un domn ofiţer m-a oprit înainte să intru la scanat. Nenea poliţistul, a trăit cu o vagă impresie că eu aş fi vreun traficant de pufuleţi şi m-a pus să-mi desfac tot bagajul. Pe bandă. Şi să-l pun în tăviţe. Am scos tot din el, mai puţin hainele. Nu pot să vă explic că, jumătate din bagajul meu erau gadget-uri, încărcătoare, aparat foto şi altele. Electronice, cum ar veni. Domnul ofiţăros, a vrut să facă cunoştinţă cu ele, personal. Bine bă! Ok. Am trecut şi de scan, cu toate cele, întinse în cinci tăviţe. Şi acum stai Sergiule şi împachetează-le la loc. Vezi?! De-aia vreau să ajung mai repede. Ajuns la poarta de îmbarcare, am vrut să arunc o întrebare către domniţa care dădea startul la îmbarcare şi cumva, m-am trezit primul la rând. În faţa mea, doar un grup de trei fete simpatice, trecute de prima, a doua şi probabil şi a treia tinereţe. Am văzut că aşa stau lucrurile, mi-am sprijinit bagajul de picior şi am rămas acolo. În scurt timp am fost îmbarcaţi în avion. Doar că, am plecat cu o întârziere de 10 minute. Bun.

Acum, eu când am făcut confirmarile online, am uitat că pot să-mi aleg şi ce loc vreau să ocup în avion. Aşa că, la locul ocupat în teren, am fost repartizat aleatoriu. Sau, unde mai erau locuri libere. M-am trezit pe la mijlocul avionului, pe rândul din stânga, la mijloc. Cel mai nasol loc. Ah şi eram şi pe aripă. Haha. Mi-am făcut curaj în gând şi mi-am spus: hai mă, că n-are cum să fie rău. Dacă, cade avionul eşti acoperit din ambele părţi. Haha. Bun. Şi uite aşa, am decolat de la Bucureşti. Cu căştile pe urechi şi cu ochii mari pe geam. În stânga mea, un domn, probabil olandez după părul blond-grizonat. Părea puţin dezordonat, dar asta aveam să descopăr mai târziu. În dreapta mea, un flăcău de vreo 20 de ani, care s-a contrazis cu un iPhone tot drumul. Nu ştiu ce se juca el acolo, dar era foarte supărat pe telefon.

După vreo trei turbulenţe în care vedeam aripile avionului îndoindu-se, după câteva valuri de urcat-coborât ale avionului, pe la jumătatea drumului către Amsterdam (unde aveam escală), după ce am servit o mică gustare din partea KLM, câteva băuturi răcoritoare şi o cafea, toată lumea era liniştită în avion. Am avut timp să observ mai multe, aşa cum îmi e prostul obicei. Aşadar. Pe locurile din faţa mea, domicilia o doamnă, cu două fetiţe de 5 şi probabil 3 anişori. Care la un moment dat au început să se plictisească şi au început să dea cu picioarele prin scaune, să se ridice în picioare pe scaun şi alte cele. Doamna, româncă, un pic mai bronzată, să zicem aşa. Ca şi puradeii mai sus notaţi. Eh, nici o problemă. Doar sunt copii, se plictisesc repede. Asta până când ţipetele lor au început să acopere: zgomotul avionului, muzica din căştile mele şi orice alt sunet posibil din zonă. No problem, sunt zen. Pe rândul din dreapta, nişte domni trecuţi de o anumită vârstă, tot vorbeau între ei. Ocupau cam 12 locuri şi pe o parte şi pe alta, deci dicuţiile se întindeau prin tot avionul. Deabia după ce unul dintre ei, probabil cel cu vezica cea mai slabă, a cedat şi s-a ridicat să meargă către toaletă, mi-am dat seama ce era cu ei. Echipa naţională a Olandei, de bridge! Ştiu, nu vă vine să credeţi. Nici mie nu mi-a venit. Dar aveau tricourile pe ei, pe care scria „Netherland National Bridge Team”. Probabil au participat la vreun concurs în România. Oricum, foarte simpatici domnii. Erau veseli, probabil de la băuturile servite în avion şi discutau foarte deschis, despre chestii pe care oricum nu le înţelegeam, pentru că nu ştiu olandeză. Dar subiectele cred că interesante. Pentru că păreau foarte antrenaţi, în ele, discuţiile.

Am făcut o analiză la toţi pasagerii pe care îi cuprindeam cu privirile. Oameni de toate felurile. Majoritatea olandezi. Zburători. Până când, la un moment dat, m-a izbit în nas, un miros dubios. Ceva mai devreme mirosea prin tot avionul a sandwich-uri, de la trataţia pe care ne-a oferit-o KLM-ul. Însă acum, mirosul care îmi chinuia cavităţile nazale, era unul, să zic aşa, de şosete trecute de termenul de spălare. Nu vă zic, că am intrat într-un fel de panică. Bă, care ai uitat să te speli pe picioare?! Ne dau ăştia drumul la măştile de oxigen! Până să intru eu cu adevărat în panică, am descoperit şi suspectul de terorism biologic. Domnul de lângă mine. Care, după ce a mâncat, s-a descălţat frumuşel şi s-a întins pentru un pui de somn. Acum, brusc şi dintr-o dată, mi s-a făcut milă de fetiţele ţipătoare din faţa mea. Dar mai milă îmi era de mine. Băiatul cu telefonul, din dreapta, n-avea nici o treabă. Se certa în continuare cu iPhone-ul. Ce să fac acum?! Am rezistat cu stoicism, până la Amsterdam. Am fost primul în picioare atunci când stewardesa a anunţat că ne putem desface centurile de siguranţă.

Acum. Dacă vă mai aduceţi aminte, ceva mai devreme am amintit că am plecat cu 10 minute întârziere din Otopeni. Şi am ajuns cu alte 10 minute întârziere la Amsterdam. Deci un total de 20 de minute. La un moment dat, au anunţat ele stewardesele, cum că ăia cu escală să se pregătească de dat la pedale, dar n-am înţeles exact pentru care escalişti era avertizarea. Aşa că, la coborârea din avion, am întrebat-o pe o doamnă îmbrăcată în albastru. Eu trebuie să fug sau nu? S-a uitat pe biletul meu şi mi-a răspuns foarte elegant. Nu ştiu. Bine, mulţumesc. Cu plăcere. Plăceri-te-aş.

Şi ia-o Sergiule la galop prin aeroportul Schiphol din Amsterdam. Acum, pentru cei dintre voi care nu cunosc aeroportul, Schiphol ăsta, e o imensitate de aeroport. Am aterizat la poarta G13 şi trebuia să ajung pentru îmbarcare către Norvegia, la poarta C11. Era 9 şi 15 iar eu trebuia să fiu prezent la poartă la 9 şi 20. Ceva de genul. Păi nu vă zic că am umblat ca bezmeticul pe acolo, căutând poarta C11. Şi nu vă gândiţi că era aproape. Am mers jumătate de oră, am făcut 4 bucle de dus-întors şi am transpirat ca la maraton. Bine, n-am fost niciodată la un maraton, dar cred că aşa transpiră şi ăia. După multe chinuri şi uitat după numere, pe sus, mi-a venit în cap rezolvarea. Bă Sergiule, dar prost mai eşti. Întreabă-l mă nene pe unul din-ăsta îmbrăcat cu vestă galbenă, unde e poarta. Puf! Gândit şi făcut. M-am îndreptat către un cetăţean care era angajat al aeroportului şi în cea mai pură engleză, am cerut indicaţii către poarta C11. Înainte, la stânga, vă întoarceţi înapoi şi intraţi la scan. Băi nene, exact aşa a fost! Eu cred că individul era guru al aeroportului, că eu sigur mă mai plimbam o oră după poarta aia.

Acum, în avionul dinspre Bucureşti, când au făcut stewardesele anunţul pentru escalişti, acestea au menţionat că, toţi clienţii care zboară cu KLM-uri vor fi aşteptaţi. Dar eu aveam deja o jumătate de oră întârziere! Pierdută după şi spre poarta C11. Am ajuns la scan, cu sufletul la gură. M-am dezbrăcat de ceas, curea, brăţară, chei, portofel, iPod, şi alte cele ce se mai aflau prin buzunarele mele, le-am aşezat în tăviţă şi m-am rugat în gând să nu îmi desfacă iar bagajul. Dumnezeul aeroporturilor mi-a ascultat rugile şi am trecut de scan în 2 minute. Ţac-pac. (F***i poliţistul de la Otopeni.) După ce am trecut de scan, m-am echipat cu cele mai sus enumerate şi vărsate în tăviţă şi ia-o la galop către poarta C11. Când am ajuns acolo, linişte deplină. Pfuais, e clar, l-am pierdut. Mă, să vezi că l-am pierdut! Grijania, neamul şi toate cele. Îmi treceau prin cap. Transpirat, asudat, nervos, îngândurat, am zărit cu ultimul colţ de ochi limpede, un ghişeu, lângă poartă, în spatele căruia se aflau două doamne blonde. Râdeau ele acolo, vorbeau, veselie mare. M-am dus cu o privire spăşită şi în aceaşi engleză pură, le-am întrebat dacă am pierdut cumva avionul. Una dintre ele, mi-a luat biletul din mână şi elegant, zâmbitoare şi împăciuitoare, mi-a comunicat. Nu vai, domnule. În jumătate de oră decolăm.

Băi nene. Mi-a explodat creierul! Mama ei de matematică. Fiţi-ar graba. Şi aeroportul. Şi stewardesele ălea. Şi poliţistul din Otopeni. Păi normal mă nene! Eu pe ceas aveam 9 şi 15, dar la ei era 8 şi 15, că-s cu o oră în urmă, comparativ cu noi. Niezeii lui de fus orar! Brusc şi dintr-o dată, m-am simţit mai uşor cu vreo câteva kilograme. Ura! Evrika! Mama Omida! Şi toate cele! Am învins! Ia-o pe-asta Geoană!

În fine. Relaxat, netranspirat şi foarte degajat, m-am îmbarcat în avionul către Bergen – Norvegia. De data asta, am prins loc în dreapta, pe penultimul rând, la margine. Dar n-a fost nici o problemă. Locurile celălalte erau ocupate de: o domnişoară, care statea la geam şi geanta ei care statea între noi. Parfum!

Ce să mai. Tot drumul a fost o linişte deplină în avion. O mare de blonzi. Şi câţiva şateni. Plus un brunet-şaten-grizonat. Al dumneavoastră, cu respect, subsemnatul. Am ascultat muzică, în caştile mele. Am luat o altă gustărică, curtoazie din partea KLM. Am băut şi o cafea cu domnişoara. Eu pe-a mea, ea pe-a ei. Că nu ne-am conversat. Era preocupată cu nişte studii sau hârtii pe care le tot răsfoia de zor. Blonzii din avion dormeau, sau citeau diverse. Pe geam nu prea aveai ce să vezi, că era noapte şi deasupra norilor. Ba mai mult, am tras şi un pui de somn. Uşurel aşa, de odihnă.

Când am ajuns în Bergen, eram atât de vesel şi bine-dispus, încât am coborât ultimul din avion. Nu mă grăbeam. Am ajuns. Totul e OK! La ieşirea din aeroportul din Bergen, treci printr-un fel de culoar. Pe pereţii căruia se sprijină nişte poliţişti de-ai lor. De-ăştia vamali. Imaginează-ţi următoarele. Un puhoi de oameni, trec grăbiţi prin culoarul respectiv, totul cum trebuie. Şi ultimul, un tip în cămaşă cu pătrăţele, vesel şi foarte sociabil. Eu.

M-a mâncat în partea dorsală, să salut, ca la noi la ţară. Hello! Cu un zâmbet tâmpit pe faţă. Atât a fost. Un domn dintre cei care sprijineau pereţii, s-a dezlipit tacticos şi mi-a vorbit ceva în norvegiană. English please, am articulat cu acelaşi zâmbet tâmpit pe faţă. Şi în engleză, am fost invitat într-o cameră alăturată pentru un scan şi un control de rutină la bagaje. Niezei! Mă rog. Domnul a fost foarte amabil, ca toţi norvegienii de altfel. A vorbit extrem de politicos. Şi foarte civilizat. Ba mai mult, am fost atât de impresionat de politeţea lui, încât m-am oferit singur să desfac bagajul şi să pun toate gadget-urile într-o tăviţă, ca să nu se încurce la scan distinsul. Ce să mai, parcă eram prieteni de-o viaţă. Prima oară în Norvegia? Da. Felicitări. Vacanţă sau business? Vacanţă! Hehe, foarte frumos. Îmi cer scuze pentru deranjul provocat şi vă doresc o vacanţă cât mai plăcută.

Băi nene. Mai aveam un pic şi-l luam în braţe. Atât era de politicos şi civilizat. Merci, vere norvegian! Să fie!

Şi cam asta a fost. În aeroport mă aştepta prietenul meu de aproape-o viaţă, Adi, cu un carton mare, pe care scria „Mister X” şi un steguleţ norvegian! Ura! Sunt în Norvegia! Îmbrăţişări, pupături, toate cele.

Gata, cam atât, că v-am dat să citiţi ca la teza, la română. Ăsta a fost drumul către Norvegia. Revin zilele ăstea cu poveşti din Norvegia, dar şi cu drumul de înapoi, către ţară. O zi/seară minunată să aveţi!