Sunt obosit. Foarte obosit. Psihic. Şti momentele ălea, când o chestie oricât de mică şi de neimportantă pentru alţii, îţi aduce o rază de speranţă?! Momentele alea când, oricât de jos te-ai afla, tot reuşeşti să te pui în picioare şi să o iei de la capăt?! Ei bine, eu nu le mai ştiu. Nu ştiu exact care să fie motivul, dar în ultimul timp, parcă toate merg din ce în ce mai prost. Şi nu fac referire doar la viaţa mea. Peste tot, este plin de gri. Asta ca să nu spun maro. Deşi cele două nu sunt chiar vecine pe paleta coloristică. (Spuse semi-daltonistul)

E plin de oameni mizerabili. E plin de cocălărime. E plin de prostie. E plin de piţiponceală. E plin de mizerie. E plin de profitorism. E plin de falsitate. E plin de nenorociri. E plin de şmecherie. E plin de cartierism. E plin de oameni care, uită să mai fie oameni. Poate ai să spui că şi ăstea sunt tot culori. Dar am să te contrazic, vehement. Sunt nuanţe de gri. Mai închise sau mai deschise, sunt doar nuanţe de gri. Asta ca să nu spun maro.

Sunt obosit. Foarte obosit. Psihic. Am atâtea gânduri încât nu mai ştiu cu care să încep. Au fost odată nişte vremuri, în care, oricât de greu ar fi fost, mă trezeam dimineaţa şi găseam foarte repede un motiv pentru care, puteam să fiu bucuros. Găseam instant un motiv să zâmbesc. Să mă bucur. Era cald afară. Era soare. O adiere de vânt. Un norişor de ploaie. O femeie frumoasă care trecea pe lângă mine. Parfumul ei. Un zâmbet primit trecător. O discuţie interesantă cu cineva. Un proiect finalizat. Un client mulţumit. O cafea cu un prieten. O mână de ajutor acordată cuiva. Orice. Găseam instant un motiv, pentru care merita să fiu bucuros, sau fericit, sau un motiv care să îmi însenineze ziua. În ultimul timp însă, motivele ăstea pălesc din ce în ce mai tare, în faţa celor descrise mai sus. În faţa nuanţelor de gri. Mă simt ca într-un cub, gri, cu pereţi groşi de falsitate, rautate, mizerie, pe care nu mai pot să îl sparg, pentru a găsi raza aia de speranţă, lumină, zâmbet.

Poate o să spui că am tendinţe emo. Dar nu e cazul. Am fost, şi consider că încă mai sunt, o persoană optimistă. Exagerat de optimistă câteodată, spre dezavantajul meu. Însă în ultimul timp, parcă nu mai reuşesc să ies din încrâncenarea asta pe care mi-o oferă viaţa. Sunt încordat tot timpul. Sunt nervos. Mai mereu am o grămadă de gânduri, probleme, fără soluţii, fără rezolvări. Sunt înconjurat de oameni răi şi/sau dubioşi, cu agende ascunse, care nu ocolesc călcatul pe capul altora, sau a scheletelor din drum. Mă întâlnesc doar cu oameni fără scrupule, fără ruşine, fără minte, şi fără inimă. Peste tot e plin de minciună, falsitate, şi profitorism. Şi mi se pare că o să ajung, dacă nu cumva mă confund deja, unul şi acelaşi cu gri-ul care mă înconjoară.

Probabil ai trăit şi tu senzaţii de genul ăsta. Probabil ai avut şi tu zile mai negre. Şi poate, înţelegi ce debitez eu pe-aici. Într-o lume în care, aproape în fiecare zi cineva ascuns acolo în căpşorul tău, îţi spune să stai drept, să îţi urmezi calea, să zâmbeşti, să încerci să faci lucrurile bine, să laşi în urma ta doar bine, nu rău, să faci totul corect din orice punct de vedere, în această lume devine din ce în ce mai greu, să stai pe calea corectă. Mă simt ca într-o groapă plină de nisipuri mişcătoare, fără nici o crenguţă de care să mă agăţ, şi care să mă ajute să scap.

(Da-i pe pagina urmatoare, pentru continuare)