De fapt, asta e sinteza, descrierea pe scurt, a României de azi. A României în care trăim.

Dacă ai o problemă (indiferent de problemă) și te îndrepți către instituțiile statului (indiferent de instituție), mori în chinuri cu problema-n brațe. La propriu, nu la figurat.

Instituțiile ălea care au angajați, plătiți de noi prin taxe și impozite, angajați care lucrează la stat. Adică în slujba statului. Nu a cetățeanului.

Acele instituții. În care angajații nu ies la proteste, pentru că așa le-a zis șefu’, proliferând astfel corupția. În care, fie că ai salariul mic sau mare, postul e călduț, stabil, sigur.

La noi nu se mai aplică de mult ”în fiecare pădure mai sunt și uscături”. La noi realitatea e ”în fiecare pădure de uscături mai găsești și câte unul verde”. Care și-ăla dă să moară. Că n-au ăia mandat să-l ajute. Sau n-a depus dosar cu șină. Sau are poprire pe conturi pentru că datorează vreo 14 lei la impozite. Sau s-a-mbolnăvit de stafilococi când a ajuns la spital. Cu altă problemă.

Mor copiii înecați în fose septice? Sau uciși de-un dereglat? Sau bătuți de părinți alienați mintal? Sau pe la concerte? Sau prin locuri care ar trebui să fie ABSOLUT sigure?

Asta e haznaua în care trăim! O hazna plină de proști, pentru că asta suntem, cu memoria scurtă spre foarte scurtă.

O țară în care mori, la propriu, nu la figurat. Iar instituțiile statului, cele care ar trebui să te ajute, stau la ușă și/sau se uită la tine cum mori. După care, dau mărunt din buze, din umeri, pasează responsabilitatea de la unii la alții, pun pe câte-un prost să facă declarații și ”se propun” demiteri.

Bleah. Le-ha-mi-te.

Lasă c-o uităm și pe-asta, într-o lună, două. Altă întrebare.