Nu mai pot cu publicaţiile ăstea online, care ne anunţă de fiecare dată, cum că s-a mai descoperit o planetă pe care noi, umanii, am putea să trăim. Ştiţi despre ce vorbesc?! Titlurile de genul: S-a mai descoperit o planetă, care poate fi locuibilă! Click aici! Băi nene. Şi când bagă ai mei nişte explicaţii prin articolele respective, mai că îţi vine să-ţi pui nişte haine într-o geantă şi să o tai pe noua planetă locuibilă.

Şi cel mai tare, nu mai pot cu ăia extra-entuziasmaţi. Băi, ai auzit?! S-a mai descoperit o planetă! Ura! Dansul ploii. Toate cele. N-o să vă mint. Şi mie îmi place să visez. Câteodată prea mult chiar. Dar, hai să rupem puţin firul în patru. Şi nu neapărat pentru că sunt eu mare expert, dar fiind pasionat de chestiile ăstea, am citit mai multe. Aşa. (laudă-mă gură)

1. Cum se descoperă planetele noi.

În cazul în care nu ştiaţi, singurele planete pe care le putem vedea „cu ochiul liber” sunt ăstea din sistemul nostru solar. Adică, ăstea care se învârt în jurul soarelui nostru. Pe ăstea le putem vedea. Cumva. Nici pe-ăstea foarte clar. Ne-au trebuit câţiva zeci de ani ca să-l vedem pe Pluto.

Acum. Pentru alte planete mai îndepărtate. Se ia o echipă de cercetători. Nu britanici, că ăştia descoperă toate căcaturile. Cum că, majoritatea oamenilor au 20 de degete. Aşa. Se iau cercetătorii ăştia ne-britanici şi li se dă o lunetă. Un telescop. Care poate să vadă ceva mai departe decât un telescop normal. Buuuun. Avem cercetători, avem telescop.

Băieţii ăştia, stau toată ziua cu ochii-n telescop. Şi urmăresc, ce se întâmplă prin galaxie. De fapt, ei nu urmăresc dacă trec OZN-uri, dacă pe Marte există marţieni, sau dacă pe Venus există vreun munte cu Laura Andreşan pe el. Ei urmăresc stelele. Stele care, sunt nişte sori. Şi în jurul cărora gravitează, ca şi în jurul soarelui nostru, nişte bolovani. Bun. Acum o să spuneţi: păi da bă, că aşa descoperă ei planetele. Se uită prin luneta lor şi văd planeta! Nu!

Ei nu văd nici un rahat de planetă. De loc! Ei văd lumina pe care o împrăştie astrul respectiv. Şi stau ei şi urmăresc lumina respectivă şi la un moment dat, văd o pată mică, care trece prin faţa luminii astrului. Între lunetă şi lumină, apare un punct. Ei bine, aia, doamnelor şi domnilor, este o planetă. Nu o văd ei, cum arată, câte păduri sunt pe ea, ce culoare are apa şi dacă îl putem exila pe Ponta acolo. N-au cum! Ei văd doar o umbră! Un punct. Aşa, să trec mai departe.

Văd ei umbra respectivă şi încep să urmărească mai atent. Să vadă dacă umbra, mai trece prin locul ăla. Dacă are ciclicitate. Ei. Dacă umbra, pata, punctuleţul, trece peste un timp prin acelaşi loc, înseamnă că astrul respectiv are o planetă, sau mai multe, care îl înconjoară şi dansează în jurul lui. Exact ca şi în sistemul nostru solar!

Bun. Ce-am descoperit până acum prin lunetă. Un soare, o stea, în jurul căreia se învârt nişte planete. Nişte bolovani spaţiali. Chiar dacă ei/ele, pentru noi, sunt nişte puncte negre.

– Bă, stai aşa. Da’ sunt rotunzi bolovanii?!
– Ce prost eşti. Normal. Că altfel nu se învârteau.

Aşa. Se calculează repejor, în câţiva ani, masa astrului respectiv, masa punctelor care gravitează în jurul lui, dimensiunea lor, apropierea/distanţa dintre ele şi astru, timpul pe care îl fac la o tură de soarele lor şi alte cele. După ce se fac calculelele ăstea, se poate deduce cu o anumită certitudine tipul de planetă. Că e mare, că e mică, dacă poate fi locuibilă, dacă este la distanţa propice faţă de astru ca să susţină viaţă, dacă poate avea aer, apă, dansatoare exotice pe ea… şi alte cele. Nimeni nu ştie cu siguranţă! Dar este mare probabilitatea. În funcţie de calculele ăstea. Deci, probabil!

Ah, să nu uit. În funcţie de un spectru de culori pe care îl primeşte telescopul se poate, mai nou, spune ce culoare are planeta. Cu aproximaţie. Nu exact. Deci, probabil e albastră. Sau verde. Sau fucsia.

Fizic, nimeni nu vede planeta aia! Băi nene. Vede un punct, care dansează prin faţa unui astru! Aia este o planetă, care poate fi locuibilă!

2. Putem să ne mutăm pe altă planetă!

Îi aud pe ăştia, necunoscători dar entuziasmaţi, cum se gândesc. Bă, în câţiva ani, o să putem să ne plimbăm pe alte planete. Bine, nu noi, dar copii sau nepoţii noştri. Fals.

Revin la ce am spus la început. Ca să-l vedem pe Pluto, am trimis o rachetuţă de-asta, un satelit, acum vreo câteva zeci de ani. Nu mai ştiu exact când. Dar mai demult. Acum calculează tu, în sinea ta.

Punctele ălea de le vedem prin telescop şi care probabil sunt planete, probabil bune de locuit, sunt la minimum 90 de ani lumină, distanţă de noi. Cea mai apropiată. 90 de ani! Practic, dacă se naşte nepotul tău azi şi îl pui într-o rachetă cu destinaţia „Planeta locuibilă”, o să ajungă pe ea fix la timp pentru înmormântare. A lui.

Încă n-avem tehnologie pentru călătoria în spaţiu, în sistem warp. Adică, sistem care să rupă bariera anilor lumină. Şi cu siguranţă încă nu e inventată, că dacă era, aveam imagini acum cu planeta locuibilă, nu cu Pluto.

Tot legat de tehnologia asta, probabil că, o să mai dureze ceva sute de ani, până ne dăm noi seama cum am putea să facem. Asta dacă nu ne omorâm între noi până atunci. Hai să fiu optimist. În 200 de ani o să ştim să ne plimbăm printre galaxii.

Acum. Să te bucuri că s-a mai descoperit o planetă, probabil bună de locuit, este ca şi cum te-ai bucura că stră-stră-stră-nepotul tău, o să aibă copii.

– Bă, stră-stră-stră-nepotul meu, o să aibă doi copii. Un băiat şi-o fată. Cred. Probabil. Bă, ce mă bucur. Nu mai pot de bucurie. Îmi vine să mă tăvălesc pe jos. Ura! Dansul ploii! Toate cele.

Asa că. Dragi entuziaşti şi parteneri de discuţie. Hai să lăsăm entuziasmul. Şi articolele de doi lei. Şi site-urile de aceeaşi valoare. Să rămânem la discutat, discuţii ne-înflorite şi poate realiste. Cine ştie, poate se naşte vreun geniu printre noi, care o să ne arate cum să ne plimbăm prin spaţiu. Până atunci însă, să rămânem, ne-entuziasmaţi.

S-a mai descoperit o planetă care poate fi locuibilă. Aşa, şi?!