Am făcut un fel de joculeţ pe Facebook, cu prietenii din lista mea. Fiecare să pună sau să spună, un cuvânt, care nu se mai foloseşte aşa des. Au răspuns provocării, o mână de oameni, care mi-au transmis următoarele cuvinte: Văzduh. Somn. Şiretlic. Pedală. Barabucle (barabule). Vineri şi sâmbătă. Bun simţ. Aidoma. Mişel. Budigăi. Cucuruz. Cătrănit. Dojenit. Turmentat. Chiabur. Puşlama. Pionier. Machiaverlâcuri. Vicleşug. Cocârţ. Prestidigitaţie. Ageamiu. Respect.

Drept urmare, mi-am trasat mie, o nouă provocare. Şi aceasta era de a face o poveste care să includă cuvintele respective. A ieşit, Povestea lui Vasilică. Lectură, să zicem, plăcută. Haha.

Vasilică. Era un ageamiu. Genul de puşlama care ţi-ar vinde şi cucuruzul vecinului. Plin de şiretlicuri şi vicleşug. Ziua era vineri, spre sâmbătă. Iar el sprijinea gardul de la crâşma din sat.

– Barabucle! Vindem barabucle! Poftiţi aici!

Un cetăţean turmentat, auzind strigătele lui, iese zorit din crâşmă.

– Ce vinzi aici mă chiaburule?!

– Să trăieşti conaşule. Păi tot ce se poate. Budigăi pentru coniţa matale, cocârţ, barabucle, cucuruz, matale să-mi spui ce-ţi trebuieşte.

– Băi Vasilică. Ai de grijă. Să nu te prind că-mi faci machiaverlâcuri, că ne supărăm. Te alerg toată uliţa.

– Conaşule, trăi-ţi-ar franţuzoaica, doară mă ştii pe mine, că nu umblu cu vicleşuguri.

– Bine, bine. Haide zi. Ce-s ălea barabucle?!

– Boierule, barabuclele sunt fructe din-ăstea, aduse de peste mări şi tări. Aduse de negustori vestiţi din patria noastră.

– Bine mă Vasilică. Dar unde sunt, că nu le văz?! Hâc. Ori te-apuci de prestidigitaţie pe-aici şi le faci să apară din neant.

– Conaşule. Mătăluţă dă-mi banii pe o kilă şi vin eu cu ele la poartă. Nu le am aici.

– Băi Vasilică. Tot mişel ai rămas. Hâc. Bunul simţ şi respectul ce-ţi lipsesc. Că în rest ai fi un om bun. Hai. Dă-i pedală şi nu mai vinde gogonate. Sănătate.

Dojenit şi cătrănit că treaba nu a mers cum trebuia, Vasilică îşi luă tălpăşiţa, îndreptându-se către câmpul de porumb. Obosit, îşi găsi un locşor printre ştiuleţi, unde se întinse pe spate. Cu ochii în văzduh, un pai în gură, mâinile cuprinse după cap, Vasilică se gândea:

– Nu mai merge să faci nici un galben în satul ăsta. Deabia am pus leuţ pe leuţ astăzi. Dară nu-i problemă. Mâine mă fac pionier şi pornesc cătră capitală. Că acolo e de lucru. Până atunci, ia să trag un pui de somn, că-s tare obosit.

Îşi făcu o cruce mare, închise ochii şi încet, şoptit, îi mulţumi Celui de sus.

– Doamne-Doamne, sfinte sfinţisorul meu, îţi mulţumesc că ai făcut lumea plină de fraieri. Amin.