De vreo 20 de ani, ne cam chinuim să îi învăţăm pe funcţionarii noştrii şi pe lucrătorii de la ghişeu, să fie civilizaţi. Să zâmbească frumos, să vorbească frumos, să se comporte bine cu clientul. Hai să spunem că, deşi au trecut 20 de ani, funcţionăraşii de ghişeu, au cam reuşit. În mare parte. Unde te duci, eşti tratat cu calm, ţi se zâmbeşte şi vorbeşte frumos. În mare parte. Bun. Acum însă, intervine o altă problemă. Deşi au trecut douăj-şi-ceva de ani, la ghişeele din România, încă se mai poartă incompetenţa. Şi nu mă refer la mici greşeli şi erate de dicţie, abordare, sau conversaţie cu clientul. Nu. Pur şi simplu, la incompetenţă. Iar eu, de câteva luni, am dezvoltat o fobie pentru incompetenţă. Hai să vă povestesc, ca să înţelegeţi de unde vin şi unde vreau să ajung.

Ieri de dimineaţă, îmi aduc aminte subit, că trebuie să mă duc până la bancă, ca să-mi plătesc rata. Da, am şi eu o rată, ca tot omul, vorba aia. Bun. Mă îmbrac eu frumuşel, îmi pun faţa de om civilizat, dau o tură prin bucătărie unde cazez şi facturile pentru utilităţi, iau mănunchiul de facturi şi dus am fost. Prima staţie, banca. Cu oprire pe dreapta.

_________________________________________________________________

1. Banca.

Intru vesel şi bine dispus în bancă. La ghişeu, o doamnă cu un zâmbet mare şi o faţă luminoasă.

Băncoasa: – Bună dimineaţa!
Eu: – Săru-mâna. Am şi eu o rată de plătit. (Timp în care scot portofelul, portmoneul, portvizirul)
Băncoasa: – Numele dumneavoastră, vă rog. (Zâmbind larg la mine)
Eu: – Sergiu Petre.

Timp în care, doamna amabilă, butonează cu crenvuşteii ei, intitulaţi sugestiv degete, pe tastatura calculatorului. Aruncă o privire lungă la monitor, una şi mai lungă la mine şi mă întreabă.

Băncoasa: – Ce sumă vreţi să plătiţi?
Eu: – Păi, nu ştiu. Că încă nu mi-a venit notificarea aia de la dumneavoastră. (De obicei primesc un mesaj pe telefon, cu suma care este de achitat, aferent lunii în curs)
Eu: – Luna trecută au fost 170 şi ceva. 180. Nu mai ştiu.

Şi aici intervine momentul de cumpănă. Scot din portofel 200 de lei, pentru ca nu aveam decât hârtii de 100 şi îi întind doamnei.

Eu: – 170 cred. Dar. Puteţi să opriţi 180, nu e problema. Poate mai e vreo taxă din-aia faină, de administrare cont, sau cine ştie ce alte nebunii.
Băncoasa: – Am înţeles. (Zâmbind la mine)

Îmi ia banii din mână şi începe, din nou, să tasteze frenetic. Eu, ca un om civilizat, nu mă uit în decolteul ei şi mă prefac că, citesc cursul valutar de pe tableta, care prezintă aşa ceva, pe un perete al băncii. Intuitiv, aud imprimanta din spatele doamnei, care ar putea să concureze cu un gater după zgomot şi îmi îndrept privirile către ea. Către ea, doamna. Da, aţi ghicit. De aia am spus intuitiv, am mai auzit tractorul, pardon imprimanta, de câte ori am mai fost la bancă, iar zgomotul ăla mă anunţă că e gata chitanţa mea. Bun. Mă uit la doamnă, doamna la mine, cu un zâmbet cât centura ocolitoare a Braşovului, timp în care îmi întinde chitanţa ca să o semnez.

Băncoasa: – V-am oprit 200. Nu e problemă, nu?! Vi se retrage din suma totală.
Eu: – Păi… nu am zis 180? (Instant, aveam în cap cel puţin o jumătate de oră de înjurături)
Băncoasa: – Ba da, dar nu este o problemă. O să fie mai puţin lunile viitoare. (Zâmbind ciudat la mine)
Eu: – Da… bine. Mă rog.

Nu era vorba despre bani, care cu siguranţă nu o să-i simt „scăzuţi” lunile viitoare. Era vorba despre activitatea dânsei şi relaţia cu mine, clientul. Doamna, realizând probabil, că a greşit, a încercat să mă îmbuneze cu o semnătura digitală, să deschidă discuţii diverse. Prea târziu amico! Ai greşit! Bine, acum sincer să fiu, după cum spuneam mai sus, aveam în cap cel puţin o jumătate de oră de înjurături, fără repetiţii. Dar m-am abţinut. Am zâmbit, mai acru, în continuare, mi-am luat chitanţa şi am plecat. Doamna, cu acelaşi zâmbet mare şi liniştit, nu a păţit nimic. Dar rudele, neamul, mama ei şi instituţia la care lucrează, au fost menţionate în toate gândurile mele. Şi nu de bine.

_________________________________________________________________

2. Telefonie.

După câteva ture pe la alţi furnizori de servicii, ajung şi la operatorul de telefonie mobilă. Nu o să dau nume, ca să nu se supere Cosmote pe mine. Bun. Ajung la ghişeu, domnişoara îmbrăcată frumuşel în verde, zâmbeşte larg la mine şi cu o amabilitate specifică, mă întreabă:

Soră-sa lui Shrek: – Bună ziua. Cu ce vă pot ajuta?!
Eu: – Săru-mâna, am venit să plătesc o factură. (Zâmbind amabil)
Soră-sa lui Shrek: – Spuneţi-mi vă rog, numărul de telefon.
Eu: – 0766… (Ghiciţi voi următoarele numere)

Timp în care, domnişoara tastează nervos pe tastatura care, probabil n-are nici o vină cu.. perioada ei.

Soră-sa lui Shrek: – Sergiu Petre?!
Eu: – Da. Subsemnatul.
Soră-sa lui Shrek: – Factura este de 111 RON. (Zâmbind larg şi frumos la mine)
Eu: – Da, sigur, poftiţi.

Momentul de cumpănă, numărul doi. Scot din portofel 120 de lei, din aceleaşi motive. Nu aveam nici o bancnotă mai mică de 10 lei. Îi întind domnişoarei şi mă arunc cu ochii pe telefoanele prinse de pereţi. Frumuşele, colorate, de toate felurile, la toate preţurile. Brusc, din dreapta mea, unde era situată distinsa, aud vocea ei.

Soră-sa lui Shrek: – V-am oprit 120, fix! (Zâmbind…pe banii mei)
Eu: – Poftim?! Păi nu era 111?…
Soră-sa lui Shrek: – Păi vi se scade luna viitoare din factură. Nu e problemă.
Eu: – Aaa…da?! Bine.. mă rog. Ok.

I-am umplut şi fetei tot frigiderul, în gând. La ăştia, într-adevăr ţi se scade de pe factura de luna viitoare. Dar, din nou, nu este vorba despre bani, este vorba despre activitatea lor profesională. Bine, hai, e vorba şi despre bani. Dar, nu e problemă. Pe banii mei, pentru ei, nu e problemă!
_________________________________________________________________

3. Taxe şi impozite

Cu lecţia învăţată, îmi mişc portofelul până la ăştia de ne sărăcesc fără nici un motiv. Da, colecţionarii de impozit, fiscoşii. Păi, ăştia de mai sus sunt firme, companii, privaţi. Staţi să vă povestesc şi despre ăştia care ar trebui să aibă grijă de noi, pe banii noştrii. Bun. Ajung în faţa ghişeului, la inspectorul fiscal, care răspunde de zona în care activez profesional. Domnul, un băiat cu vreo câţiva ani mai tânăr decât mine şi o faţă de parcă acum a ieşit din liceu, zâmbeşte dubios la mine. Bănuiesc că vrea să mimeze amabilitatea. Îl salut politicos. El întoarce politeţea. Scot din buzunar înştiinţarea venită de la ei şi o întind respectuos pe sub geamul cu deschidere semicerc.

Eu: – Bună ziua, am şi eu de plătit un impozit, sau ceva.
Fiscosul: – Sigur. Să vedem. (Îmi comunică de pe cealaltă parte a geamului, în timp ce îmi fură hârtia din mână)

Începe şi ăsta să se bată cu tastatura, timp în care citeşte necontenit de pe monitorul lui. Nu ştiu ce, că le citea în gând. Dar puteam să observ pe faţa lui, expresii diverse. A trecut de la veselie, la tristeţe, la panică şi înapoi la veselie, în maxim 27 de secunde.

Fiscosul: – Da, domnule Sergiu, avem de achitat 567,83 RON. (Zâmbind amabil la mine)
Eu: – Am înţeles. Sigur. (Dacă tot „avem” achită-i tu, poate mai rămân şi eu cu ceva bani)

După cum spuneam la început, am venit cu lecţia făcută. Scot din portofel, exact 567,83 lei. Nu mă credeţi?! Păi erau cinci hârtii de 100, una de 50, una de 10, una de 5, două de 1, o fisă de 50 de bani şi patru fise de 10 bani. Na, că nu i-am dat fix. I-am lăsat şi ciubuc. Bun. Să trecem peste. Îmi ia fiscosul banii şi începe să butoneze pe calculatorul lui, zâmbind amar. Îmi înmânează chitanţa, timp în care faţa lui se luminează.

Fiscosul: – Domnule Sergiu, dar să ştiţi că mai aveţi de plătit încă vreo 154 Ron, pentru bla bla bla.

Nu, nu a zis bla bla bla, dar eu atât am înţeles. Nu pricep o boabă din ce zic ăştia, ba mai mult, nu pricep de nici o culoare de ce trebuie să-i plătim. Că de făcut, cu banii noştrii, nu se face nimic. Mă rog, asta e altă poveste.

Fiscosul: – Această sumă este pentru bla bla bla penalităţi pentru bla bla bla. Bla bla bla, bla bla.

Mă uit lung la el, cu o faţă de tâmpit probabil, el se uită lung la mine, cu aceeaşi faţă. La el era nativ. Băi, dar ştii cum mi le servea?! Cu o bucurie în glas şi o veselie, de ziceai că-s „ai noştrii” banii mei. Şi zâmbea şi era binedispus şi vorbea cu mine şi se foia bucuros pe scaun. Mai avea un pic şi îşi scuipa în palme de fericire. La rândul meu, pot să jur că mai aveam un pic şi-l luam de cravată, ca să-i fac cunoştinţă cu geamul cu deschidere în semicerc. Mi-am potolit totuşi pornirile primordiale şi am achitat şi restul. La fix! Băi nene, dar măcar să mimezi un minim de îngrijorare. Un minim de respect. Ceva. Nimic! Pe banii mei, omul era fericit. Evident, în drum către ieşirea de la ANAF, le-am mulţumit, neamului fiscosului, statului, mamei lui şi altor câteva generaţii din familia distinsului. În gând.

Şi uite aşa, am căpătat o gravă fobie, la incompetenţă. Incompetenţa de ghişeu. Pentru că, acum nu mai am timp să desfăşor poveşti, dar din-ăstea păţesc mereu. Nu întotdeauna, dar mai mereu. Unde te duci, este un funcţionar, un ghişeist, care face mişto de tine, pe banii tăi. Unde te duci, toţi au impresia că tu faci banii dormind. Şi că, o sutică sau două de lei în plus, nu-s problemă. De fiecare dată când mă duc să plătesc ceva, utilităţi, obligaţii, etcetera, mă simt ca la cârciumă. Las ciubuc, 10% din nota de plată. Şi oamenii se bucură. Şi spun toţi, că nu este nici o problemă. Pe banii mei bă?!! Sta-v-ar în gât bucuria şi zâmbetele. Inapţilor!

Am ajuns într-un final acasă şi mi-am dat drumul la câteva documentare despre viaţa animalelor. Nu de alta, dar mi s-a făcut brusc o poftă de a învăţa cum se comunică cu animalele. Cu oamenii văd că nu am nici o şansă. Una le zici şi ei alta fac. Pe cârca ta, mea, a noastră. Şi cel mai important, pe banii noştrii.

P.S. Poate unii dintre voi, se întreabă de ce nu plătesc totul de pe online. Sau ceva. De ce prefer să mă duc la ghişeu. E simplu. Mafioţii plătesc doar cu numerar! Haha! O ziulică bună vă doresc.