Super arată lumea prin ceaţă. Aaaa. Stai că am început prost. Aşadar, bă, este o ceaţă în Braşov, de-ţi bagi degetele în ochi. La propriu. Drept urmare, sfatul doctorului. Nu încercaţi să vă căutaţi degetele. Şi ca să revin la prima idee, arată totul într-un mare fel. Dacă te duci undeva în câmp deschis şi te uiţi spre oraş, ai să vezi doar o mare pătură de negură şi pe ea, întinse parcă de cineva, luminiţe şi lumini, parcă desprinse dintr-un film horror, sau ceva. Imaginea e de imortalizat. Păcat că singurul aparat care prinde pe ceaţa asta, este ăla cu un numar nedefinit încă, de mega-pixeli, adică, nimeni altul decât creierul legat la lupa ochiometrică. Situaţia asta ceţoasă, mi-a adus aminte de o întâmplare, comică, pe care am trăit-o acum câţiva ani, cu nişte prieteni. Aşadar, să povestim, zic.

Eu şi cu încă un prieten, am plecat spre Bucureşti, să ridicăm alţi doi prieteni de la aeroport. Precizare, prietenul şofer, este un şofer experimentat şi tocmai de aceea, vă avertizez să nu faceţi, ce a făcut el. Aşadar, plecat spre Bucureşti, să ridicăm alţi pasageri, pentru cursa întors-Braşov. În călătoria noastră înspre Bucureşti, am dat de câteva porţiuni în care ceaţa îşi făcea de cap. Dar nimic de speriat. Vizibilitatea era destul de bună, nici o panică, vorba aia. Aterizarea celor 2 camarazi de pahare, se făcea pe la orele 23:30. Şoferul vitezoman, a rupt barierele sunetului şi deşi am plecat la 22:00 din Brasov, la ora mai sus numită, eram deja în aeroport. Film scurt pentru situaţia din aeroport: Întârzierea logică, de la aterizare la debarcare, verificare călători, plus bagaje. Aşteptarea compatrioţilor, dar şi studierea celorlalţi aşteptători din aeroport. Câteva fete bunoace îşi aşteptau donatorii de pe plaiuri strşineze. Nişte părinţi îngrijoraşi ridicau capetele din mulţime. Trei taximetrişti graşi se plimbau printre noi, poate-poate prind şi ei vreo comanda.

Într-un final, apar şi cei doi călători. Pupat, îmbraţişat, treburi organizatorice, legate de bagaje şi spaţiul din autoturism. Pornit la drum, înspre Brasov. Eu în faţă, pe locul mortului, prietenii în spate, ca să îşi odihnească picioarele. Când ieşim din Bucureşti însă, ne revine plăcuta surpriză, să vedem că, mica şi nevinovata ceaţă peste care dădusem la venit, se transformase într-una la fel ca aceasta, de azi. Adică, îţi băgai degetele în ochi. Vizibilitate -2. Şoferul nostru însă, n-avea nici o treabă. Parcă îl gonea careva de la spate. 80-90 km pe oră. Pe şosea vedeai doar ceaţă şi pe partea dreaptă, pe prima bandă, toţi ceilalţi participanţi la trafic, cu viteze reduse şi avariile puse. Noi, la limita de viteză, împusă la vizibilitate normală. Centura în momentul ăsta, devenise cea mai buna prietenă a mea. Liniştea de mormânt din maşina, data şi de somnolenţa celor doi prieteni din spate, se alia cu ceaţa de afară şi cu sentimentul de montagne ruse, dat de şoferitul prietenului. Toate rezultau într-un sentiment ciudat de nesiguranţă. Şoferul, nici o treabă. 90km/h. Şi tot aşa a fost cam jumătate din drum. Însă tot sentimentul ăla ciudat şi toate chestiile sperioase, au fost răspândite şi date la o parte instant, în momentul în care, unul dintre prietenii noştrii din spate, s-a trezit şi a remarcat somnoros:

– Băi Gomez, dă şi tu căldura aia mai încet, că s-au aburit geamurile.

Buşeală de râs, hohote şi toate cele. Concluzia? Dacă vă trezişi astăzi şi încercaţi să vă uitaţi pe geam, nu vă obosiţi să îl ştergeţi. Nu e aburit! Haha! Oricum ar fi, astăzi sunt sfătuicios şi recomand ăoferilor, atenţie mare în trafic. Iar pentru pietoni, atenţie mare pe unde treceţi străzile. Vreme de toată ceaţa. O zi plăcută vă doresc.