Închipuie-ţi că stai în faţa calculatorului şi dintr-o dată, de nicăieri, apare o musculiţă. Mititică, aşa cam cât trei pixeli. Care tot zboară prin faţa monitorului. Ba se pune pe ramă, ba zboară prin faţa ecranului. La un moment dat, se aşează tacticoasă pe rama monitorului. O urmăreşti atent, deranjat evident de prezenţa ei şi cu o mişcare ninja, arunci un bobârnac înspre ea, cu intenţia de a o alunga.

Acum, închipuie-ţi că eşti musculiţa. Zburai liniştită, liberă şi fără nici o grijă şi dintr-o dată ai ajuns într-un spaţiu necunoscut, unde nu mai poţi vedea cerul. Zbori agitată prin spaţiul respectiv, căutând cu disperare o cale de întoarcere. Pe unde am venit? Unde sunt? Un soare mare străluceşte pe sus, pe undeva. Dar nu e soarele. E prea fierbinte şi prea aproape. Plus că nu vezi cerul în spatele lui. La un moment dat, o lumină mare şi colorată îţi atrage atenţia. Să fie oare calea către copacul, către frunza, unde i-ai întâlnit ultima oară pe ai tăi? Îndrăzneşti timid să zbori spre lumină colorată, cu gândul unei salvări din acest infern fără cer. Aterizezi pe o margine plină de gropi. Gropi mari, cam cât piciorul. Nici nu poţi să mergi printre ele. Dar lumina aia, lumina, este atât de atractivă! Trebuie neapărat să afli ce este cu ea. Încerci o dată să te apropii, dar o barieră aproape invizibilă te împiedică să ajungi la ea. Ce e vrăjitoria asta?! Cum se poate aşa ceva?! Te aşezi îngândurată pe margine, cu gândul să te reorganizezi, să vezi cum poţi ajunge spre locul ăla de unde vine lumina aia colorată.

Dintr-o dată în stânga ta, observi un obiect mare. Imens. Cât o planetă. Care se mişca ameninţător. Cum poate un obiect aşa mare, să se mişte aşa repede?! Bucăţi din el se desprind şi merg în faţă, acoperă un munte rotund, pe care la fel, deabia acum îl observi. Incredibil. Ceva atât de imens, la viteze atât de mari. Aproape egale cu viteza ta de zbor. Undeva în partea superioară, un fum gros se desprinde, ca dintr-un vulcan. Ce grozăvie! Oricum. Pentru moment această planetă nu prezintă nici un pericol imediat. Cum să pătrunzi la lumina aia colorată, este un scop mult mai important. Cum ajungi acolo?! Pe marginea plină de gropi, stai şi te gândeşti. Asta trebuie să fie ieşirea. Pe aici ajung la mama mea, la fraţii mei. Ştiu sigur! Prin lumina asta colorată, mă pot salva! Hai să mai încercăm o dată. Poate reuşim.

Nu, nu merge. Dar tu tot încerci. Până la extenuare! O barieră stă între tine şi lumina aia caldă şi frumoasă. Cum se poate aşa ceva?! Trebuie să fie o cale de scăpare! Planezi uşor spre marginea plină de gropi, ca să-ţi tragi răsuflarea.

Brusc şi fără nici un avertisment, o bucată mare din planeta aia, se desprinde şi avansează ameninţător spre tine. Cade! Vine direct spre tine! E imensă! Cât o lună, care vine cu viteze ameţitoare direct spre tine! Paralizată de frică şi cu ultimele puteri, zbori în ultimul moment şi te salvezi. La dracu cu lumina aia colorată! Trebuie să găsesc altă ieşire din infernul ăsta fără cer! Pe unde intră aerul. Pe unde intră lumina. Trebuie să fie o altă cale de scăpare. Şi zbori. Zbori fericită că ai scăpat de primejdie. Cândva, cumva, tot o să găseşti o cale de ieşire. Bine măcar că eşti în viaţă şi mai poţi zbura.

Acum să revenim la lumea noastră. Povestea scrisă are un happy-end. Aud răsuflări uşurate printre voi. Parcă vi s-a luat o piatră de pe inimă, nu?! Însă, în realitate, musculiţa nu a scăpat. A fost strivită de obiectul ăla mare şi a murit fără să ştie că lumina aia caldă şi frumoasă, calea de salvare pe care o visa, era monitorul meu fă Doina!