Pe sistemul, viaţa bate filmul. O să încep din scurt, ca să nu mă lungesc prea mult, deşi s-ar prea putea să nu reuşesc acest deziderat. Aşa. Bun. Există mai multe grade de nesimţire. Şi nu vreau să par ipocrit, pentru că, se prea poate, ca şi eu, într-o zi cu doi sori şi cer înnorat, să fi fost nesimţit. Deci se prea poate ca şi eu să fiu un nesimţit, din greşeală sau fără să vreau. Azi vă povestesc despre 3-4 cazuri şi vă las pe voi să judecaţi, sau să vă imaginaţi, ce aţi fi făcut voi în situaţiile respective.

Cazul 1. Acum câteva zile, am mers la nişte mici cumpărături. După ce am terminat toată shoppingăreala, evident, m-am îndreptat către casa de marcat. La casă, o codiţă mică, formată din vreo 5 oameni, cu mine inclus. Trec minutele, oamenii din faţa mea plătesc şi pleacă. În acelaşi timp, în spatele meu, se adună alţii. Ajung al doilea, în rând. Domnul din faţa mea, plăteşte grăbit, ce avea de plătit. Şi pleacă. Moment crucial în poveste, pentru că de nicăieri, de la coada cozii (cum ar veni), ca un ninja puternic antrenat în jungla vietnameză, sare o duduie trecută de 60. Ani. Kilograme şi mai multe. Cu banii în mână, pregătiţi, îi ordonă casieriţei:
– Uitaţi aici. Că eu am mai puţine. (Arătând spre coş.)
Moment în care, aruncă banii în faţa casieriţei, cu cea mai mare nonşalanţă şi aşteaptă să fie răsplătită cu bineţe şi bonul fiscal. Casieriţa vizibil intimidată şi încurcată, se uită cu ochii mari la mine, la cucoană, la mine. Clipesc afirmativ din ochi, cu un colţ de buze ridicat în sus, a dezgust. Casieriţa se apucă să facă toate calculele pe casa de marcat, timp în care, aşa ca să nu tac, arunc şi eu un:
– Da, poftiţi dumneavoastră. Că noi nu ne grăbim. Stăm aici de plăcere. (aud un murmur de aprobare din spate)
Mama hipopotamilor, în nesimţirea ei fantastică, se face că nu mă aude. Deşi eram practic lângă ea. Mă rog, „lângă” este un termen relativ. Pentru că dromaderul, era genul de femeie pe care mai bine o sari decât să o ocoleşti. Mă rog. Băi nene, dar mă ignora ca şi cum nu existam acolo. Eu, sau ăia patru inşi care mai erau după mine. M-am abţinut să mai zic ceva, pentru că în profesionalismul ei, casieriţa a executat repede calculele şi a trimis-o pe balenă la plimbare. Dar prin capul meu au trecut 1942 de înjurături. Fără pauze. Nu credeam că mai există genul ăsta de nesimţire. Nu, nu nesimţire. Nesimţirea nesimţirilor din partea unei nesimţite! Crăpa-ţi-ar plasa la intrarea în scară sau pe trecerea de pietoni!

Cazul 2. Am avut un vecin. Mă rog, am avut mai mulţi, dar unii au murit. Ăsta în schimb, n-a murit. S-a mutat. Aşa. Fostul meu vecin, este genul de om, înfocat susţinător al sporturilor bahice. Coniac-canoe, halbere, sticlism, din-ăstea. Pe scurt, alcoolul este viaţa lui. Motiv pentru care s-a şi mutat. Nu mai avea finanţe pentru alcoolism viteză. Bun. Să trecem peste. Cine suntem noi să arătăm cu degetul. Nu?! Aşa. Omul în discuţie, îşi petrece timpul liber, cam 24 de ore pe zi, într-un părculeţ de lângă blocul meu. Cu alţi beţivi. Părculeţul respectiv, este o cale de acces către un chioşc din-ăsta, de cartier. De unde, îmi mai cumpăr eu, apă minerală, pâine, chestii. Drept urmare, trec prin părculeţul respectiv cam o dată la două zile. Acum câteva luni, fostul meu vecin, mă opreşte din drumul meu şi cu o faţă de câine bătut de hingheri, mi se adresează:
– Vecine, n-ai cinci lei să-mi dai împrumut? Să-mi iau şi eu un pachet de ţigări.
Mă uit la el şi cu fraierismul caracteristic de care dau dovadă de prea multe ori, bag mâna în buzunar.
– Ba da vecine. Uite aici. Cum să nu.
– Oh, mulţumesc. Ţi dau înapoi săptămâna viitoare. Că trebuie sa iau ceva bani.
– Bine şerif. Nu-i problemă. Pe săptămâna viitoare.
Au trecut multe săptămâni. Şi omul a uitat de datoria, mai mult de onoare, pe care o avea. Acum vreo lună, trec din nou prin părculeţ şi surpriză. Sunt din nou acostat de fostul vecin. Acum nu mai avea privirea de câine bătut, la el. Dar cumva, sub aburii de alcool, arăta ca şi cum ar avea nevoie de ceva.
– Vecine, n-ai vreo cinci lei la tine, să mă împrumuţi şi pe mine? Ţi dau înapoi în câteva zile.
Mă uit la el, cu o jumătate de faţă amuzată şi cealaltă jumătate iritată.
– Vecine, tu mai ai să-mi dai cinci lei. De acum ceva vreme. Cum procedăm?
– Nu, nu. Că n-am uitat. Doar că n-am avut bani. Că e greu. Că asfuurter babsmlfdg skdasj. (n-am înţeles ce-a zis) Hai te rog eu.
Mi-a fost milă de el. Serios că mi-a fost. M-am uitat la el. Vai de mama lui. Jerpelit. Beat. Al nimănui.
– Bine şerif. Lasă ăstea. Uite. Ia de-aici cinci lei, dar săptămâna viitoare să o rezolvăm. Da?
– Absolut!
Nu ştiu dacă se referea la vodca, cu acelaşi nume, sau aproba ceea ce i-am spus. Au trecut zilele, săptămânile, luna şi omul meu a fost pierdut în misiune. Prin părculeţ, linişte şi pace. Nu că l-aş fi căutat, sau că m-am uitat după el. Chiar nu mă interesează sub nici o formă, de el sau de cei 10 lei pe care mi datorează. Cuvântul dat însă, mă interesează. Aşa. Ieri am ieşit la micuţa cumpărătură. Apă minerală, pâine, chestii. Cumva, am ajuns la chioşcul respectiv, prin învăluire. Adică n-am venit prin părculeţ. Dar când am plecat de la chioşc, ca să ajung acasă, a trebuit să trec pe-acolo. Când colo, ce să vezi surpriză! Vecinul! Se uita la mine cu o expresie aşa, întrebătoare. Dar încrezătoare. Eu mai acătări, îl ţintuiam cu privirea în timp ce mergeam. Moment în care, el în prostia lui, se apropie de mine.
– Vecine, n-ai un leu sau doi să mă ajuţi şi pe mine? Să-mi iau un pachet de ţigări.
M-am oprit, m-am uitat la el şi nu ştiu de ce, că nu-mi stă în fire, i-am adresat două cuvinte.
– Maestre, mătăluţă mai ai să-mi dai vreo 10 lei, de nu mai ştiu când. Eşti fantastic de nesimţit!
– Ştiu vecine, dar n-am avut bani, că asfuurter babsmlfdg skdasj. (n-am înţeles ce-a zis)
– Băi prietene, hai să facem altceva. (scurtez pledoaria distinsului) Săptămâna viitoare, dacă te mai prind pe aici, să ai bănuţii ăia la tine. Ca să nu te altoiesc. Şi dacă nu mă crezi, îndrăzneşte să fi pe aici fără ei. Pa, la revedere.
Şi am plecat. Nu, că nu îmi trebuiesc banii ăia. Şi nici nu-i aştept. N-am ce face cu ei. Serios. Şi nici nu sunt o persoană violentă. Joia. Dar atâta nesimţire n-am mai văzut de mult. Adică, nesimţirea nesimţiţilor! Pune-ţi-ar ăştia apă în vodcă!

Cazul 3. Acum doi ani de zile, cumva ne-cumva, nu ştiu cum, a ajuns la mine un domn, care îşi dorea un proiect. Nu intru în detalii. Proiectul pe care şi-l dorea el, era ca şi cost, de gamă superioară. Adicătelea, costa ceva mai mult. Dar domnul respectiv, nu avea sau mai degrabă nu vroia să plătească atâţia bani. Drept urmare, după negocieri şi un dialog interminabil, prost şi fără rost, am cedat. Şi am ajuns la un consens. De fapt, nu, nu consens. Am lăsat eu de la mine. Şi ca să fie totul clar, negocierea a ajuns în punctul în care:
– Bine. Haideţi să facem aşa. Eu vă fac proiectul, la jumătate de preţ. (JUMĂTATE) O să fac din proiectul dumneavoastră, un fel de proiect personal. Ca să fie toată lumea mulţumită. Vă asigur şi suport, până se pune toată treaba în picioare.
Clientul a aprobat bucuros, eu am oferit servicii premium, la jumătate de preţ. Ah să nu uit. Proiectul trebuia sa fie terminat, instant! Că deh, domnul se grăbea. Lucru care s-a şi întâmplat. Şi uite aşa, am făcut tot posibilul ca domnul să fie mulţumit. Başca, pe lângă faptul că am executat cele mai sus scrise, i-am asigurat un an de zile, consultanţă şi suport tehnic, GRATUIT. Adică, de fiecare dată când i se punea un pitic pe creier, ca să schimbe ceva în proiect, sau să aducă tot felul de adăugiri ne-discutate de la bun început, Sergiu al vostru percuta instant şi făcea tot ce trebuia, gratuit. Şi vreau să subliniez că, n-au fost puţine dăţile când s-a întâmplat asta. Deci, la o matematică scurtă, am făcut un proiect, la jumătate de preţ şi am muncit la el, două săptămâni şi-un an întreg.

Acum, presupun că sunteţi aproape siguri, că le-aţi auzit pe toate. Hai să vă uimesc. Banii care trebuia să mi dea pe proiect individul, nu au venit nici înainte de începerea proiectului, nici la terminarea lui. Adică la câteva zile după ce am „negociat” preţul. Nu. Banii pentru proiect, distinsul domn, s-a catadicsit să mi plătească, în trei rate. Da. În trei rate. Adică, o sumă mare, redusă la jumate, ajunsă o sumă mică, plătită în trei rate. Mă rog, trec peste.
După un an de muncit ca negrii pe plantaţie, am decis să mă opresc. Nu mai renta nici măcar partea cu „proiect personal”. Că de aia financiară nici nu mai era vorba. Proiectul domnului este în continuare de nota 10 şi toate elementele funcţionează în parametrii optimi. Adică, n-am lăsat nimic la voia sorţii şi nici n-am făcut rabat de la profesionalismul meu. Adică, nu l-am lăsat cu ochii în soare. Însă, cumva, undeva pe drum, domnul client, s-a simţit marginalizat şi nebăgat în seamă de ceva timp. Drept urmare a început de la o vreme, să îmi tot trimită mail-uri de genul:
– Domne’, dar tu ţi-ai luat banii şi pe mine mă laşi cu proiectul aşa.
Sau:
– Eşti un neserios. Că nu vream decât să mai faci două trei schimbări şi gata. Trebuie să mă rog eu de tine?
Sau:
– Eu de la bun început am zis că vreau asta şi tu mi-ai oferit ce ai vrut tu. Că nu asta e ceea ce doream.

Şi asta în condiţiile în care, tot proiectul este realizat la dungă, după cum şi ce şi-a dorit el. La milimetru chiar! Evident că mail-urile cu toate bălăcăriile din partea lui, au continuat să vină. Câteodată chiar mult mai agresive. Şi eu am continuat să le ignor. Până într-o zi, când n-am mai rezistat şi mi-am transpus toate refulările, la rândul meu, într-un email.

Păi bă nesimţitule. După ce muncesc ca robul pentru tine. După ce îţi fac preţul la jumate. După ce îţi ofer proiect premium. După ce că mă plăteşti în trei rate. Tot tu mai ai curajul şi gura să spui că eu sunt neserios?! Fi-ţi-ar neamul de nesimţiţi să-ţi fie. Nesimţitule! Crăpa-ţi-ar proiectul la intrare!

(Scuzaţi franceza, sunt nervos.)

Şi tot aşa, ca să nu mai deschid alt „caz”, mai sunt şi alţii. Tot clienţi. De-ai mei. Vin la mine cu tot felul de modificări, pe proiectele realizate. Cu tot felul de idei tâmpite, pentru care le atrag atenţia, cum că n-o să meargă. Dar ei nu mă ascultă. Că, ei ştiu mai bine. Şi nu eu sunt doxa din domeniu. Ei sunt. Cu tot felul de întrebări şi cerinţe. Şi eu, ca un fraier, îi ajut. Şi nu zic nu. Şi îi sfătuiesc. Şi îi consult. Şi îi ţin de mână când merg la dentist. Le citesc seara poveşti. Şi toate cele. Fără să le cer un ban. Iar după o anumită perioadă, indivizii, încep să trăiască cu impresia că, EU le sunt cumva dator LOR să fac asta. Şi că eu, Sergiu, sunt angajatul lor pe viaţă. Fără să îi coste nimic!

Păi bă. Sunteţi nesimţiţi?! Până când şi până cum să vă mai suport?! Nesimţiţilor! Crăpa-v-ar capra piatra-n patru. Sau ceva.

Bonus track, ca la CD-uri.  La trecerea de pietoni. Patruzeci de maşini vin din stânga, patruzeci de maşini vin din dreapta. Unul căruia i-a luat maică-sa trecere de pietoni, se aruncă pe ea, ca berbecul. El vrea să treacă strada. Şi alţi 80 de oameni, stau acum şi-l aşteaptă. Că deh, nici nu se grăbeşte. Păşeşte tacticos pe ciment. Că aşa e mersul lui. Nesimţitule! Rupe-ţi-s-ar pantalonii în partea dorsală!

Şi eu stau pe partea cealaltă şi clipesc galeş. Mă uit la şoferi, ei la mine. Nu trec. Şoferii se uită la mine, miraţi, dar încă înjurându-l pe ăla de a trecut. Le fac politicos din mâini „poftiţi, vă rog” cu o scurtă plecăciune. Aud claxoane şi văd mâini care mă salută, din spatele parbrizelor.

Unii vorbesc peste tine. Tu vorbeşti mai tare, ei şi mai tare. Tu taci, tac şi ei. Te-apuci iar de vorbit, se apucă şi ei. Bă eşti nesimţit? Vorbesc eu, sau tu? Că dacă vorbim amândoi în acelaşi timp, n-o să se mai înţeleagă nimic.

Alţii îţi mestecă în ureche când vorbeşti cu ei la telefon. Plescăie, molfăie şi vorbesc sau grohăie înfundat, înnăbuşit. Sau vorbesc cu altcineva, în acelaşi timp în care tu vorbeşti cu ei. La telefon. Bă prietene, vorbeşti cu mine sau cu mediul înconjurător?! Nesimţitule.

Mă rog. Asta e. Tot ce doream să spun, înainte să dau drumul la refulari, este că, în România noi de fapt nu avem decât o problemă. Aia cum că, românii sunt FOARTE NESIMŢIŢI! Extraordinar de nesimţiţi, de nerecunoscători, de parşivi, care nu se ţin de cuvânt şi care sunt mega-nesimţiţi. Soluţia. Câteodată se pretează a fi violentă. Câteodată verbal-violentă. Câteodată ignoranţa e arma cea mai bună. Iar de multe ori, arătatul cu degetul, este de vis!

Ştiu, eşti nesimţit dacă arăţi cu degetul, dar..