A fost odată ca niciodată, un nene, pe care îl chema să spunem, Ouleanu Găinescu. Nenea ăsta al nostru, era de meserie numărător. Adică, stătea toată ziua şi număra, diferite chestii. Banii care îi intrau în cont, şmecheriile pe care le făcea, oamenii pe care îi lăsa fără case, servici şi altele. Asta era meseria lui, să numere. Nenea Ouleanu lucra la o companie de stat, nu era privat. Adicătelea, compania aia unde nu faci decât să stai. Mai învârtea el şi nişte termopane în timpul liber, dar era la gradul de hobby. Ei bine, nenea Găinescu ăsta al nostru, denumit de către cunoscuţi Găinescu de Zambaccian, era înconjurat mai mereu de prieteni. Avea aşa de mulţi, încât la un moment dat, nu mai ştia ce să facă cu ei. Şi i-a pus şi pe ei să numere, să zicem, ouă.

Ei bine, în povestea noastră, apare un alt nene, care lucra la compania de gaz. El era direct responsabil cu împachetarea fumului şi disculparea pixelului albastru. Pe acest nene îl chema Decebal Pârţescu. (nu râde, că aşa îl chema). Prietenii îi spuneau Navigăciosu’. Pentru că se dădea cu barca pe conductă. De gaz, evident. Aşa. Nenea Pârţescu, fiind o persoană dubioasă, a observat el cu oareşicare dubii, că domnul Găinescu face prea mulţi bani şi pe deasupra mai e şi premiat. Nu l-a deranjat aşa de tare că nenea Găinescu face bani, cât la deranjat că îl premia lumea. Supărat el şi plin de necaz, s-a gândit să facă cumva, să-l dea jos pe Găinescu de pe podium. Zis şi făcut.
Şi-a strâns el o gaşcă de prieteni, s-au înarmat cu toate tacticile posibile şi au început să-l lucreze pe Găinescu pe la spate. Şi uite-aşa, în momentul în care domnul Găinescu a fost din nou premiat, cu Premiul de Calitate, nenea Pârţescu i-a aplicat lovitura fatală. Direct în coaste. I-a dat să-l doară minim doi ani.
Acum la momentul ăsta, nenea Găinescu, începuse încet-încet să rămână fără prieteni. Prietenul lui mai tânăr, Vonta Pilotescu, era ocupat cu preluatul frâielor la fabrica de stat. Bunicul Ilici Ionescu era ocupat cu pensionarea, măi dragă. Colegul lui Nătăflescu Geană denumit şi Mihaiela Dragostea Mea, nu a mai vrut să îi fie precin. Şi uite-aşa s-a trezit el singurel într-o bună dimineaţă, cu nişte neni de la presă şi alţii de la miliţie, la uşă. Fără prieteni şi abandonat de toată lumea, nenea Găinescu s-a gândit aşa, în sinea lui.
– Mă, o să mă doară ficatul de la bucata aia pe care am primit-o, vreo doi ani de zile. Am văzut eu în serialul ăla, Dactăr Haus, că cică, dacă îţi prinzi mâna la uşă, n-o să mai simţi durerea de ficat.

Zis şi făcut. S-a dus el frumuşel la uşă, să le deschidă invitaţilor şi chiar în momentul în care aceştia nu erau atenţi, şi-a tras una cu uşa, direct în cap. Problema acum era că, uşă era strâmbă, sau ceva s-a întâmplat şi n-a avut efectul aşteptat. Şi-a dat cu uşa în gât, în loc să nimerească etajul superior.
Acum, invitaţii, când au văzut că nenea Ouleanu nu este chiar în regulă, au chemat salvarea. Omul nostru, s-a bărbierit frumos, s-a dat cu aftăr şeiv, s-a îmbrăcat frumos, şi-a pus fularul de firmă şi dus a fost.

Povestea totuşi, nu are sfârşit. Nu neapărat pentru că nu ar vrea să fie cu sfârşit. Ci mai mult pentru că se aşteaptă o continuare. Bineînţeles că, pupincuriştii au început acum discuţiile şi analiza de caz. Unii dintre ei zic cum că, cică nenea Ouleanu ar fi fost cel mai bun numărător de la revoluţiune încoace. Alţii spun că e mâna lui Pârţescu. Alţii îi acuză pe prietenii lui, Pilotescu, Geană sau Ionescu.

Acum, există şi oameni mai slabi, pregătiţi, să zicem, care cred toate balivernele ăstea. Dar adevărul curat este că, domnul Ouleanu, nu suportă tratamentul cu ulei de măsline, pentru ficat. Şi toată povestea asta, s-ar putea continua şi se va continua, pentru că sunt prea mulţi oameni slab pregătiţi, în fabrica asta mare, de trăim cu toţi în ea. Ce-o fi în continuare, aşteptăm să vedem. Morala poveştii este:

Dacă nu mai ai ouă, nu-ţi prinde mâna la uşă, că ajungi la spital!