M-am gândit să fac o supă de pui. Cu tăiţei. Zis şi făcut. M-am dus la bucătărie, să mă apuc de treabă. Am scos toate cele trebuincioase, cratiţe, funduri de lemn, cuţite ninja, legume, tacâmuri de pui, tăiţei (nu de casă, că mi-e lene astăzi să fac) şi am dat de un mic hop. Nu aveam nici măcar un pui de ceapă prin casă. Panică în galerie. Am stat ca tot ardeleanul, vre-o jumătate de oră să cuget, după care m-am hotărât. Trebuie să merg la magazinelul din colţ, să cumpăr o ceapă sau două. Nu merge domne’ supa pe foc, dacă nu pui toate legumele aşa cum treabuie.

Bun. Zis şi făcut. Mi-am tras o geacă pe mine, papucii în picioare şi să purcedem spre cumpărături de seară, la chioşcul sleş(/) magazinul din colţ. Şi-aşa mai trebuia să-mi iau un suc. Ceva de ronţăit. De-astea.

Am ajuns la chioşc, am luat trei cepe, un suc şi nişte seminţe decojite, sărate şi prăjite. Nu ştiu de ce le-am luat, că nu-s mâncăcios de seminţe. Mi-era poftă. Mă rog. Am mai stat cu tanti de la chioşc la poveşti, am schimbat nişte păreri despre teoriile existenţiale, despre viaţă, moarte, şi de ce existăm pe acest pământ. Discuţii uşoare, de seară. După ce am epuizat subiectele, mi-am zis că ar fii timpul să-mi fac simţită prezenţa la cratiţă. Şi dus am fost.

Pe drum spre casă, mers agale, la mişto. Cu punguţa cu trei cepe într-o mână, cu sucul în cealaltă, seminţele în buzunar. Pe stradă o linişte mormânt. Nici ţipenie de om. Băi, dar nici o mişcare. Parcă mergeam într-o poză. Mă rog. Friguţ aşa, ca de iarnă. M-am uitat pe cer, cerul îngheţat. Luna friguroasă. Se vedeau şi niscaiva stele, dar pierdute aşa, într-un fel de ceaţă. Şi dintr-o dată mi-a venit o idee.

Băi! Tocmai ce făceam mişto zilele trecute, de chestia asta, pe net. Dacă ar fi acum sfârşitul lumii?! Să spunem că, acum ar cadea un meteorit pe pământ şi ne-am duce la vale toţi. Explodează planeta, fuge racheta, ceva. Poc! Trosc! Pleosc! Sfârşitul lumii. Acum. Să se întâmple chestia asta.

Păi, tu îţi dai seama că aş fii cel mai mare luzăr de pe planetă?!

Să spunem că ne-am întâlni toţi, undeva, după moarte. Vă place cum sper, nu? Dar de dragul discuţiei, hai să spunem, că există viaţă după moarte. Şi ne găsim toţi, undeva pe un norişor. La o bere cerească. Ceva. Numai imaginaţi-vă.

Cineva: Bă, pe voi cum v-a prins sfârşitul lumii?!
Unu: Bă, eu stăteam şi mă uitam la televizor. Când am văzut o lumină mare şi puternică. Şi cam atât. Nu-mi aduc aminte decât că m-am trezit aici.
Doi: Eu eram cu iubita mea. Am văzut meteoritul cum se îndrepta spre pământ. Am ştiut că nu mai scăpăm. Am luat-o în braţe şi am sarutat-o. Am auzit o explozie mare şi ne-am trezit aici.
Trei: Eu eram în maşină. Mergeam spre casă. Am văzut pe cer un punct mic, care se făcea din ce în ce mai mare. Şi în câteva secunde, era lumină afară, de parcă era zi. Am simţit căldura, iar restul, nu mi-l mai aduc aminte. M-am trezit aici.
Sergiu (adică eu): Eu eram îmbrăcat în nişte nădragi de casă, cu trei cepe şi-un bidon de suc în mână şi-o pungă de seminţe în buzunar. Restul nu mi-l mai aduc aminte. M-am trezit aici.

No, incercaţi voi să vă faceţi o idee despre cum funcţionează creierul meu obosit. La ce mă gândesc eu pe stradă. Facepalm. Nu ştiu cum, dar am ajuns foarte repede în casă. Supa e aproape gata. Poftă bună. Noapte bună. Ceva.