Cei care mă cunosc mai bine, ştiu despre mine că mă uit la multe filme. Nu sunt cinefil, pentru că asta ar implica să ştii mai multe despre domeniul ăsta. Cinematografie. Sunt filmofil. Un băiat care se uită la o grămadă de filme. Aşa.

Weekend-ul ăsta, am zis să-mi mai relaxez un pic neuronii tociţi şi m-am apucat de uitat la nişte filme. Am ales două filme, care aveau nişte note acceptabile pe IMDb (Internet Movie Database) la momentul respectiv. Nu mă iau mereu după ce spune IMDb-ul, dar de multe ori m-am uitat la anumite filme, pentru că aveau notă mare acolo. Aşa cum am făcut şi weekend-ul ăsta. Mi-am ales două filme, cu note acceptabile. Bun, zis şi făcut.

Acum, să nu vă aşteptaţi să vă fac nu-ştiu-ce review-uri. Vreau doar să vă povestesc două lucruri.

Băi nene. Ori ăştia încep să facă filme din ce în ce mai proaste, ori devin eu mai pretenţios. Ceea ce pare puţin probabil, pentru că eu mă uit chiar la toate căcaturile de filme, din care multe chiar îmi plac.

1. Close range (2015). Film de bătaie. Nu, nu e film de acţiune. Pentru că asta ar implica să vezi ceva acţiuni. În filmul ăsta se bate. Toată lumea. Ocazional se mai şi împuşcă. 80 de minute de cafteală şi alergat şi împuşcat. La sfârşit, bătăuşul principal, reuşeşte ce şi-a propus. Să te plictisească.

Scenă: Nişte poliţişti, pornesc într-o urmărire a individului (actorul, eroul, bătăuşul principal). El în maşina lui, poliţiştii în maşina lor. Ambele autoturisme din categoria Jeep. Acţiunea se întâmplă undeva prin deşert. Deci, urmărirea se produce pe nişte poteci din deşert. Printe tufişuri şi scaieţi şi condori care trec pe deasupra. Aşa.

Wrum-wrum, principalul fuge. Wrum-wrum, poliţiştii după el. Nu-l lăsa să scape! Trage după el! Şi tot tacâmul. Urmărire ca-n filme. Maşinile gonesc în mare viteză prin deşert. Poliţiştii încearcă să se apropie cu maşina lor, de maşina principalului. Curbe, praf, scârţâit de roţi…

Bă, ia stai aşa. Dacă toată acţiunea se petrece în deşert, maşinile aleargă pe nisip… ce rahat scârţâie?! Adică, nu sunt şofer, dar cred că scârţâitul ăla de roţi, se produce atunci când maşina alunecă pe… asfalt. Că n-or avea ambele maşini probleme cu direcţia.

Cineva să-l dea afară pe ăla care s-a ocupat de sunet. Şi să şteargă filmul ăsta de pe IMDb. În tot filmul, am văzut şi auzit la gafe, de mi-a trecut orice entuziasm şi bunăvoinţă. Serios. De genul: un mexican, lord al drogurilor, vorbeşte mai bine în engleză decât în mexicană. Ăsta, spaniolă. Zero valoare.

2. OzLand (2015). Film post-apocaliptic. Acţiunea: după foarte-foarte mulţi ani, în care planeta a rămas fără apă, doi indivizi se plimbă prin lume, în căutarea unor robineţi care să mai picure ceva lichide de băut. Secetă totală, nici un pic de apă pe nicăieri.

Dintre cei doi concurenţi, unul este născut, după ce a venit factura la apă şi n-a mai plătit-o nimeni. Adică, el nu ştie o lume cu apă. El ştie doar praf. Buuun.

Începe filmul, aşa, domol. Cu cei doi plimbându-se pe un câmp, în căutarea unor ape. Merg ei pe câmpuri, câmpii, prin păduri, poposesc prin case părăsite şi pline de praf. Mai merg ei ce mai merg, pe alte câmpuri pe care nu creşteau decât buruieni…

Bă, ia stai aşa. Cum rahat cresc pădurile ălea şi iarba de pe câmp, fără apă?

Deci, un film post-apocaliptic, într-o lume în care nu există apă, dar peisajele prin care se plimbă ăştia abundă de păduri, iarbă, câmpuri. 105 minute de film, în care scenariile sau cadrele post-apocaliptice, le vezi doar pe afiş.

Cineva să-l dea afară pe ăla care a făcut montajul. Şi pe regizor. Şi pe producător. Pentru că m-au făcut să pierd două ore, când în timpul ăsta puteam să mă uit la alt film prost.

Aşa. Deci, ce ziceam? Ah, da. Dacă vreţi să vedeţi filmele ăstea, sau le aveaţi în program, uitaţi de ele. Sunt cât se poate de slabe. Mai slabe de atât, nu există. Şi m-am mai luat şi după IMDb, care la momentul ăla, le dădea cu 6-7. Azi văd că s-a redus norma şi au căzut ambele la nota 5.

Ori ăştia încep să facă filme din ce în ce mai proaste, ori devin eu mai pretenţios.