Săru-mâna, bună ziua, să trăiţi. Am şi eu o întrebare. De fapt, o curiozitate.

Auzi, ăştia la guvern, au birou de HR? Că, aşa îi zice, Human Resources. Nu puteau să-i zică RU, de la Resurse Umane, că le cădea tăblia de pe uşă. Ştii despre ce vorbesc? Că am tot văzut pe la firmele ăstea mari, cum toate au biroul ăsta de HR. Unde se duc angajaţii să rezolve nişte probleme. Fără să-şi deranjeze şefii.

Mă gândesc şi eu. Şi mă întreb în sinea mea. Ăştia de la guvern au birou de HR? Adică, să spunem, ipotetic, că suntem în data de 4. Şi un domn, angajatul nostru, Tărtăriceanu, observă cu tristeţe că nu i-a intrat salariu pe card. Se duce el cu o falcă-n cer şi una-ntr-o afacere cu maşini, la departamentul de HR.

– Bună ziua! Doamnă, ce se întâmplă cu salariile? Că n-au intrat încă.
– Bună ziua, cum vă numiţi?!
– Călin Constantin Anton Popescu Tărtăriceanu Manuel Gonzales Juan Martinez Garcia Ramirez DeLaHoya. Al doilea.
– Ah, da. N-au intrat. N-au intrat la nimeni până acum, nu vă faceţi griji.
– Păi şi eu ce fac?
– Uitaţi aici fluturaşul. Trebuie să intre zilele ăstea.
– Păi, doar atât?! 2000 de euro? Noi cum să mai trăim doamnă?!
– Nu ştiu domnule, ăstea-s salariile. N-avem ce face. Mergeţi şi promulgaţi o lege, furaţi ceva. Nu vă certaţi cu mine!

Sau, eu ştiu, tot aşa, ipotetic, sunt doi angajaţi, care s-au certat pe mâncare la cantină. Şi sunt chemaţi la biroul HR-istei, să se rezolve problema.

– Cum vă numiţi?
– Petrică Tobă.
– Şi dumneavoastră?
– Ralucuţa Pruna.
– Ia spuneţi-mi voi, care e problema?! Şi de ce vă tot certaţi?!
– Doamnă (ia cuvântul Petrică), Raluca îmi tot fură din mâncare. Am prins-o cu mâinile în desertul meu de prune!
– Nu-i adevărat (se revoltă Ralucuţa). Este o minciună ordinară! Şi asta, ca să ascundă faptul că mi-a furat toba din frigider. Şi o pusesem acolo, pentru ocazii speciale!
– Gata, gata. Aici e biroul de HR, nu maidan. Vă spun doar o dată şi sper să fiu înţeleasă. Ăsta e ultimul avertisment verbal. Dacă vă mai prind că vă certaţi, vă fac referat si vă dau la Antena1. Să vă facă ăia de toată ocara prin toată fabrica. S-a înţeles?!
– Da, săru-mâna…
– Da, am înţeles…
– Bun. Sunteţi liberi. La muncă cu voi.

Sau. Dacă tot vorbim de mâncare. Poate este unul dintre angajaţii nostri, nemulţumit de mâncare. Cui i se adresează? La HR, normal!

– Bună ziua!
– Bună ziua, cum vă numiţi?!
– Adiţă Curaj.
– Ia spuneţi. Care-i problema?
– Doamnă, vă rog frumos, faceţi ceva cu cantina!
– …??!!??
– Doamnă! E prea scumpă mâncarea!
– Cum adică?!
– Păi, doamnă. De unde atâta bănet?! Dăm 10 lei pe un meniu complet. Cu felul unu, doi şi desert. E aproape la fel, dacă nu chiar mai bun ca la restaurant.
– Aşa. Şi?! Care-i problema?!
– E foarte scump, doamnă! La salariile noastre?! Păi faceţi şi dumneavoastră calculul. 10 lei pe zi, ori 30 de zile pe lună. Sunt 300 de lei, doamnă! De unde atâta bănet. Eu deabia mă ajung cu 2200 euro. Cum mai plătesc rata la Q7?
– Domnule. În primul rând. Lăsaţi mai uşor curajul, că nu suntem pe stadion. În al doilea rând, dumneavoastră nu veniţi 30 de zile la muncă. Veniţi doar 5…
– Păi de-aia! Că eu aş veni şi sâmbăta. Şi duminica! Dar n-am bani să mănânc, doamnă!

Sau, nu ştiu. Când au o problemă. Nu mai au creioane. Cineva îi vorbeşte de rău prin sector. Sau văd vreun coleg că stă mai mult la muncă decât la ţigară. Li se termină tuşul la imprimantă. Albastrul de la girofare. Chestii din-ăstea, de HR.

Există biroul ăsta de HR, la guvern? Că m-am tot uitat zilele ăstea pe la televizor (din greşeală) şi îi văd pe ăştia, angajaţii nostri, tot mai năcăjiţi, nemulţumiţi. Se tot foiesc pe acolo, se plimbă dintr-un colţ în altul, unii dorm în plen, par obosiţi sărmanii. Plus că ăsta, şeful de secţie, de l-am angajat la ultimele alegeri, e tot plecat, mă nene. Nu-i deloc cu ochii pe ei.

Dacă există biroul de HR, trebuie să-i concediem frate. Luăm alţii. Că ăştia nu fac treabă bună. Ceva nu-i în regulă. E prea mult haos la guvern. Trebuie organizată puţin treaba. Că uite, se întâmplă numai chestii.