Te-ai gândit vreodată că noi suntem ca un fel de Godzilla pentru vrăbiuțe? Sau mai exact ca un fel de King Kong. Mai ți minte scena aia din King Kong, când monstrul o ridică pe gagica aia, în palme, ca să o apere de pericole?

No, acum închipuie-ți că ești o vrăbiuță. Și cumva, ai reușit să te lovești la aripă. Ceva s-a întâmplat și nu mai poți să te ridici de la sol. Stai speriată lângă un tufiș, sperând să nu apară vreun animal prădător, vreo pisică sau vreun King Kong de-ăsta.

Dar ce să vezi, că tu nu ești o vrăbiuță norocoasă. Apare un King Kong, mare, enorm, încet, care se uită direct la tine. Se apleacă și întinde mâna spre tine.

Bine, tu nu știi că e mână. Tu îi zici aripă fără fulgi. Mă rog. Și cum întinde mâna spre tine, încerci să te ferești, să te ascunzi, oricum el e încet. Dar nu reușești.

Te prinde în mâna lui și te ridică spre el. Nu poți să scapi, că aripa lui fără fulgi, are niște gheare, cum ai tu la picioare, dar mai groase, enorme. Inima ta începe să bată din ce în ce mai tare, e clar că vrea să te mănânce.

Că tot ce știi tu despre King Kongii ăștia, e că nu poți să stai pe lângă ei, că te omoară. Dau peste tine cu pietrele ălea mergătoare. Te gonesc din copacii lor de beton. Ce să mai, nu există armonie.

Acum, King Kong-ul începe să sufle peste tine. Dumnezeule! Un miros de nedescris. A râme, frunze de mentă și copac ud. Pe lângă asta, respirația lui e umedă, ceva de nedescris. E clar, vrea să te mănânce. Asta fac King Kongii ăștia, știi sigur, din ce povesteau bătrânii.

Dar, dintr-o dată, King Kongul începe să se miște, cu tine prinsă în gheara lui, în încleștarea aia îngrozitoare. Mergeți câțiva metri și intrați în copacul lui de beton. King Kongii ăștia își construiesc singuri copacii. Au foarte multe cuiburi într-unul. Când zbori pe lângă ei, se văd cuiburile.

Mai ți minte când erai tânără? Și mergeai cu prietenii să vedeți cuiburi de King Kongi? De zburați până pe marginea cuibului și stăteați lângă bariera aia invizibilă? Ehheee, ce vremuri.

Urcați de ceva timp. King Kong-ul nu este o pasăre rapidă. Dar într-un final ai ajuns în cuibul lui. Sau cel puțin așa crezi. Miroase cam cum miroase el, deci e posibil ca ăsta să fie cuibul lui.

Te gândești acum, în ce fel vrea să te mănânce. Dacă nu cumva asta e doar o cruzime de-a lor, vrea să te chinuie înainte, să te împartă cu alți King Kongi. Inima bate la turații incredibile.

Dar, King Kong-ul, aranjează un cuib pentru tine. Cu tine în ghearele lui, se mișcă prin cuibul lui și organizează un cuib pentru tine. Bine, nu e un cuib așa cum îl făcea bunica Vrăbi.

Nu are frunze, sau iarbă, pene sau puf. E un fel de frunză mare, dar deschisă la culoare, nu-ți dai seama ce e. Mă rog.

Și cuibul e închis, nu poți să scapi din el, că asta a fost prima chestie după care te-ai uitat. E ceva de metal, care nu are ieșire. Pare că ai putea să te strecori printre ramurile ălea metalice. Dar, nu.

Trece timpul. Și te gândești cu resemnare că până aici ți-a fost. Asta e. Ai trăit o viață bună. Ai zburat pe unde-ai vrut.

Da, poate ar fi fost fain să încerci mai multe, să faci mai multe. Să vezi lumea, cum fac rândunicile. Dar no, rândunicile sunt de viță nobilă. Au bani, să zboare pe unde vor ele. Să vadă lumea. Au cuiburile lor impunătoare, își permit să zboare în lume.

Noi, vrăbiuțele, trebuie să muncim pentru tot ce avem. Mă rog, oricum ar fi, a fost o viață bună.

Poate ar fi fost bine să te apropi mai mult de vrăbioiul ăla, care-ți tot zicea că pene ca ale tale n-a mai văzut. Vrăjeală, îți dai seama, toate vrăbiuțele au penele la fel. Dar era plăcut la privit. Și avea ciripitul la el. Părea candidatul perfect pentru o familie. Aia e. S-a dus și opțiunea asta.

Zilele trec și King Kongul te ține în cuibul ăla închis. Te-ai resemnat cu gândul că o să mori. Inima nu mai bate așa tare. Ești pregătită.

Dar se întâmplă și lucruri ciudate. În fiecare zi, King Kongul îți aduce apă la cuib. Și mâncare. Mă rog, ceva ce se poate mânca. Sunt zile când aduce semințe. Proaspete!

E clar că vrea să te mănânce. Te îngrașă, ca să fi mai gustoasă la sfârșit. Dar no, aia e, din nou resemnarea își face treaba. Măcar o să mori sătulă și împlinită.

Ah și încă un lucru ciudat. De când te-a pus în cuib, în fiecare zi îngrijește de aripa ta lovită. A pus pe ea niște noroi ciudat. Și niște frunze ciudate. King Kongii nu se vindecă așa cum o fac vrăbiuțele normale. Cu apă, noroi și amestec de frunze. Nu, nu. E ceva asemănător, dar nu chiar.

Mă rog. După câteva zile, surprinzător, dar aripa ta își revine. Ești completă din nou. Și chiar simți că poți zbura. Sunt zile când King Kongul pleacă din cuibul lui. Și de câteva ori ai încercat să evadezi. Dar drăcia asta de cuib nu se poate rupe. Nu poți să treci printre crengile de metal!

Sunt deja două săptămâni de când King Kongul te ține în cuibul lui. Și te întrebi când va veni ziua în care te va mânca. Aripa și-a revenit complet. Te-ai mai și îngrășat un pic. Dacă n-ar fi fost captivitatea asta în cuibul lui și siguranța că te va mânca, ai putea să zici că a fost o perioadă chiar bună.

Într-o bună zi, King Kongul desface crengile metalice de la cuibul în care te-a ținut și întinde aripa lui fără pene, cu gheară groasă, către tine. Gata! Azi e ziua. Astăzi se termină viața ta. E clar. E definitiv.

Încerci să fugi, să zbori, dar nu poți trece pe lângă gheara lui. Și nici nu poți ieși printre crengile metalice. Tot efortul e în zadar însă, pentru că ești din nou prinsă în gheara lui. Cum dracului se poate întâmpla asta? De două ori! King Kongii ăștia sunt foarte înceți! Nu-ți dai seama.

Inima începe iar să bată tare. Însă, resemnarea e deja acolo și își face treaba.

Dar, spre surprinderea ta, cu tine în aripa lui fără pene, King Kongul coboară din cuibul lui. Încet, pentru că după cum știi, King Kongii ăștia nu se mișcă prea repede. Durează ceva timp până coboară.

Și după câteva eternități, ești afară. Chiar lângă tufișul de lângă care te-a capturat. Sub teiul din care ai căzut. Te gândești că o fi vreun ritual. Că așa vrea să te mănânce, acolo de unde te-a prins. Ceva ritual sadistic îngrozitor.

Dar nu! Dintr-o dată King Kongul deschide gheara și într-o fracțiune de secundă, profiți de ocazie și zbori tare de tot, în sus, fără să te mai uiți în spate!

Hahaaaaaaaa! Fraiereeeeeeeeee! Ptiu, King Kongi înceți ce sunteți! Hahaaaaaa! Nu mă mai prinzi tu pe mine și a treia oară!

Te uiți în spate și îl vezi pe King Kong cu aripile lui fără pene, lăsate în jos, pe lângă corpul lui. Nu încearcă să te prindă, nu vine după tine. Doar se uită după tine. Și cumva, în ochii lui, pentru prima oară când te uiți spre ei, nu vezi ceva îngrozitor. Ci ceva ce nu credeai că ai să vezi. Bucurie. Și te urmărește, cu căldură, așa.

Mirată, te așezi pe o creangă, în tei. Și te uiți spre el. Convinsă că va încerca să te prindă din nou. Dar King Kongul se uită bucuros către tine. Pentru o ultimă oară. După care se întoarce și pleacă către cuibul lui. Se mai uită din când în când în spate, cu căldură, să vadă dacă ești acolo.

Oh Doamne! Ce poveste o să am de zis mâine, când le voi întâlni pe restul vrăbiuțelor! Sigur le era dor de mine, că nu ne-am mai văzut de două săptămâni. Sigur au crezut că am murit. Sau poate că am fugit în lume cu un vrăbioi. Haha! Libertate!

Hmmm. Dar dacă stau să mă gândesc. Poate nu toți King Kongii sunt răi. Și poveștile nu sunt întotdeauna adevărate, sau neapărat de groază. Uite, mai sunt și cu final fericit. Și cu King Kongi care nu mănâncă vrăbiuțe.

The End!

😄😄🐦

Ce vream să zic, dar m-am luat cu vorba. Stăteam pe geam și mă uitam la lume. Și o vrăbiuță a aterizat exact pe pervaz, lângă mine. Am stat vreun minut și 42 de secunde unul lângă altul. Eu mă uitam la ea. Ea la mine. Nimic special. După care a zburat. În lumea ei de vrăbiuțe. Unde King Kongi de-ăștia ca mine, stau în cuiburile lor de beton. Și nu le mănâncă.

Altfel? Voi bine, eu? 😄