Ca în orice altă joi, mi se întâmplă chestii. Nu, că nu mi se întâmplă doar joi, dar trebuia să mă introduc cumva. Aşadar. E joi. S-ar putea să devin dislexic. Sau ceva. Fiţi atenţi.

1. Plec de dimineaţă până la bancă, să rezolv nişte chestii, treburi, socoteli. Ajung la bancă şi după ce rezolv chestiile, îmi aduc aminte că mai am una, mică şi măruntă, de rezolvat. Îmi expiră valabilitatea la un card. Aşadar, politicos, o întreb pe doamna de la ghişeu.

– Ah, am uitat să vă întreb. Am un card, acesta (şi scot cardul din portofel), care expiră în 5 a 15-a, anul ăsta. Se poate cumva să-l reînnoiesc?! Sau trebuie schimbat, ceva?! Că.. de pe ăsta fac plăţi, mai încasez pe el, Western Union, et cetera.

Doamna s-a uitat preţ de vreun minut la mine, cu o expresie tâmpă pe faţă. Eu cu una şi mai mare, mă uitam la ea. Oare care parte n-a înţeles-o? De-abia când, cumva nervoasă, mi-a cerut cardul, mi-am adus aminte instant că anul n-are decât 12 luni.

– Da. Expiră în mai, 2015. (05.15 . Scrie pe el) Veniţi cu el atunci şi vi-l reînnoim. Nu costă nimic.
– Mulţumesc. (am zis)
Mi-am luat cardul, cu o privire de câine bătut şi am plecat zâmbind la fel de tâmp ca doamna.

2. După ce am terminat cu treburile bancare, am dat o fugă până la un magazin de telefonie mobilă, din Kaufland, ca să îmi plătesc factura la Telekom. Într-o vreme, era magazinul lor acolo, al Telekom-ului. Dar din diferite motive, la ditamai oraşul, ei s-au gândit că nu mai are rost să ţină atâtea puncte de lucru şi au redus din ele. Drept urmare, nu mai au decât unul, care este situat la mama dracului. Noroc cu magazinele ăstea, care sunt un fel de sub-contractori ai lor. Bun. Hai, că o iau pe arătură.

Ajuns în incinta magazinului, scot telefonul din teacă (ştiu, voi aveţi huse), ca să văd dintr-un mesaj primit de la distinşii, care era suma pe care trebuia să o plătesc. Domnul de la tejghea, era ocupat cu două cliente, care doreau să achiziţioneze o tabletă gratuită. Cu abonament de 45 de lei pe lună şi contract pe doi ani. Ieftin ca braga. Văzând că domnul este ocupat cu lămuritul, m-am întors cu spatele la el şi am început să mă uit pe pereţi. Nu, că nu mă uit ca prostul pe pereţi. Acolo sunt agăţate telefoanele noi.

M-am uitat eu lung câteva clipe, moment în care am auzit din spate, vocea băiatului de la tejghea.

– Cu ce vă pot ajuta?
– Am venit să plătesc telefonul la factură! zic eu zâmbind politicos.

Ăsta, s-a uitat lung la mine, cu aceaşi privire tâmpă ca şi doamna de la bancă. Dar fiind perspicac, m-a lăsat în ale mele. (perspicacul, este unul cu foarte multă perspicacitate)

– Numărul, vă rog.
– Nu, telefonul. Îl contrazic, aproape sigur pe mine.

Evident că în secunda a doua, nu mai repede sau cumva instant, mi-a venit la repetiţie în cap şi ce am spus prima oară, dar şi ce l-am contrazis. Vai de…

– Aa, numărul de telefon, Da. Acum.

Am zâmbit ca prostul. El a zâmbit complementar. Am plătit factura. Şi dus am fost. Fi-ţi-ar să-ţi fie creierule! Ai murit bă?! De mă laşi să zic numai tâmpenii!?

3. Am terminat cu treburile şi m-am îndreptat către casă. În faţa reşedinţei subsemnatului, un vecin. Venea spre mine. Sau se ducea de unde am venit eu. Mă rog, aţi înţeles voi. Când a ajuns în faţa mea, zâmbăreţ nevoie mare, bine dispus, tot o bucurie.

– Ziua bună, vecine! mă anunţă el fericit.

Bună pe dracu’, îmi zic în gând. Dar ştiţi cum e. Politeţea nu ţine de mood-ul personal. Ori răspunzi cu ea, ori nu. Şi eu cum sunt o persoană politicoasă, răspund şi o ofer. Pe ea, politeţea. Evident, undeva la nivel micro-nano-celularo-neuronistic, eu m-am gândit aşa. Bă, ăsta mă salută invers. Adică, nu spune „bună ziua” ca tot omul. E cu triplu-şurub. Aşa că o să-i răspund şi eu în acelaşi mod.

– Ziua, ziua! îl salut la rându-mi, cu un zâmbet mare pe faţă.

Bă, nu ştiu cum, dar acum s-a petrecut o fază din-aia matrixiană (din Matrix, pentru profani). M-am lăsat pe spate, într-un podul ţiganului, evitând gloanţele pe care le tragea mister Smith înspre mine. Picăturile, puţine dar mari, de ploaie, treceau pe lângă ochii mei, cu o viteză lentă spre foarte lentă. Nici una nu m-a atins. Mai că le puteam lua cu mâna. Vântul, care în mod normal era o vijelie, acum deabia îmi flutura puţin pleata. O frunză cădea încet, foarte foarte încet, dintr-un copac. Pelerina îmi atingea asfaltul. Mâinile mele, arcuite în spate, îmi trageau corpul în stanga-dreapta, ferindu-mă de rafalele de miştouri şi batjocuri.

Şi acum la viteză normală. Toate ăstea, s-au întâmplat în 0,0001 secunde.

– Să trăiţi! spun cu voce tare, de cred că m-a auzit şi celălalt vecin, din cealaltă scară, care tocmai ieşea şi mergea în direcţia opusă.

Vecinul, a zâmbit, a dat din cap şi şi-a continuat drumul. Eu la fel. Bă, la mustaţă am salvat-o pe-asta!

Am ajuns acasă. Stau în linişte deplină de câteva ore. Am depus deja jurământul de tăcere, cel de mauna şi mai sunt şi în silenzio stampa. Nu mai vorbesc până mâine. Că, sigur e ceva stricat pe la tavan. De vreo ora recitesc ce am scris mai sus, ca să fiu sigur că nu vă transmit alte lemne.

În rest sunt bine. E joi, deci s-ar putea să fiu dislexic. Air in the hands mother stickers! This is a fuck up! Voi? Toate bune?!