A scăpat „The Revenant” pe internet. Nu ştiu cum, că încă n-a avut lansarea oficială pe nicăieri. Sau poate nu ştiu eu. S-au ţinut nişte screening-uri, dar cam atât. Oricum, e deja pe toate site-urile cu filme online. Şi cu părere de rău, (îmi pare rău Leo!) nu m-am putut abţine şi m-am uitat la el. N-am putut, pur şi simplu. Aşteptam filmul ăsta. Alţii aşteptau Star Wars. Eu aşteptam The Revenant. The Hateful Eight. Legend (I). Altele.

Prezenţa a doi actori pe care îi apreciez foarte mult (Leonardo DiCaprio şi Tom Hardy), plus mâna aia magică a lui Inarritu, m-au făcut să nu mai aştept. O să mă duc să-l văd şi la cinematograf, când o să intre în România, pentru că e păcat să pierzi experienţa asta. Pentru că, da, este o experienţă. Una care îţi activează simţuri, emoţii, culori, mirosuri.

Aşa. N-o să vă povestesc filmul, pentru că nu vreau să vă stric plăcerea de a-l trăi. Dar, vă las un storyline, pe care oricum îl puteţi citi pe IMDb.

Inspirat după ceva poveşti şi evenimente reale, filmul dezvăluie de fapt, felul în care acţionează voinţa. Ta, mea, noastră, a oamenilor. Motivaţia aia interioară. Care te face în anumite situaţii, să nu te dai bătut, sub nici o formă, în nici un fel de condiţie.

Anii, 1800. Peisagistica, munţii şi partea neexplorată (încă) a Americii. Eroul nostru, Hugh Glass, este un explorator şi îndrumător pentru vânătorii americani. Într-una dintre expediţiile de vânătoare la care lua parte, Glass şi o mână de oameni din echipa de vânători, reuşesc la mustaţă să scape de un atac al indienilor. Din nefericire pentru el, în timp ce se refugiaseră prin pădure, este atacat de un urs. Grizlly. Rănit şi aproape pe moarte, este lăsat de restul echipei, în grija fiului său şi a doi vânători. Desemnaţi să-i ofere ori o înmormântare creştinească, ori să-l aducă acasă după ce se pune pe picioare.

După două zile, în care nu se vedeau semne de îmbunătăţire a situaţiei, unul dintre vânători, Fitzgerald, decide că este mai bine ca Glass să fie lăsat să moară. Evident, fiul acestuia se împotriveşte, însă nu reuşeşte să-i schimbe decizia. Ba mai mult, Fitzgerald îl omoară şi pleacă cu celălalt vânător spre refugiu (tabăra vânătorilor). Aproape paralizat, Glass nu numai că este martor la uciderea fiului său, dar este şi aruncat într-o groapă şi lăsat să moară.

Restul filmului nu vi-l mai povestesc, însă este o luptă continuă pe care Glass o poartă, pentru a răzbuna atât moartea fiului său, dar şi felul în care a fost lăsat să moară. O luptă cu natura, cu indienii, cu coloniştii, cu toate vitregiile care i se aşează în cale. Şi cel mai important, o luptă cu el însuşi.

Pot să vă spun doar atât. Cinematografia este una de excepţie. Peisaje fantastice şi cadre atât de reale încât ai impresia că le poţi atinge. Pur şi simplu, la un moment dat, ţi se face frig (o să vedeţi voi de ce). Ca să înţelegeţi până unde ne duce imaginea creată de acest Inarritu. Nu degeaba are în portofoliu 3 Oscaruri.

Realităţile perioadei, cruditatea şi cruzimea, toate expuse fantastic de bine. De la atacul unui urs, mâncatul de carne crudă şi până la zăpada care cade de pe munţi, totul este foarte bine aşezat, proporţionat, realizat. Şi da, doarme în carcasa unui animal mort.

Povestea este uşoară, dar încărcată de tot felul de emoţii. De transpunere. Pe alocuri, pentru neiniţiaţi, o să pară plictisitoare. Dar nu e, vă garantez. La un moment dat, am oftat, lucru care nu mi se întâmplă foarte des, atunci când mă uit la filme. Dar, am oftat. „În sfârşit!” Atât de tare m-a prins şi probabil o să vă prindă şi pe voi, acţiunea.

Felul în care joacă DiCaprio este ca şi până acum, magistral. De Oscar, nu cred că o să se lipească nici acum, dar probabil o să ia unul Tom Hardy. Best Performance by an Actor in a Supporting Role. Sau ceva. Pe care l-ar merita, pentru că şi el performează excepţional.

Deşi nu sunt multe personaje în poveste, cast-ul este unul bine ales, cu actori care îşi susţin rolurile perfect.

Iar filmul, te ţine de la început până la sfârşit, prins şi transpus în povestea lui Hugh Glass. Şi la sfârşit, după încă un oftat, ai să te gândeşti: bă, aşa aş fi făcut şi eu…

Gata. Cam atât. Vi-l recomand. Când apare în România, mergeţi să-l vedeţi. Este o experienţă. O adevărată experienţă cinematografică. Şi e păcat să o pierdeţi.

Şi… haideţi, băi Academia de Film, cu Oscarul ăla pentru Leo! Haterilor.