Înainte de ştiinţă, de explorarea spaţiului, omul a crezut că cerul este paradisul. Şi că tot el, este casa şi domeniul unor zei puternici, care controlau nu doar vastul cer, dar şi destinele oamenilor. Şi că panteonul acestor zei, a fost chiar cauza şi motivul existenţei omului, atât în trecut cât şi în viitor. Iar pentru ei, zeii, s-au ridicat monumente atât pe pământ cât şi în ceruri.

Dar cu timpul, omul i-a înlocuit pe aceşti zei cu alţii noi şi religii noi, care tot nu au adus mai multă siguranţă şi nici mai multe răspunsuri decât cei veneraţi de vechii greci, romani sau egipteni.

Şi cu toate că ne-am ales cu nişte zei binevoitori şi monolitici şi ne-am găsit certitudinile în ştiinţă, cu toţii credem. Aşteptam un semn, o revelaţie.

Ne întoarcem ochii către cer, pregătiţi să credem imposibilul, incredibilul, să ne vedem destinul scris în stele.

Dar oare cum ar fi mai bine să ne uitam? Cu ochii noi sau cu cei vechi? Cine e acolo sus?!