Înainte să vă apucaţi de citit, vreau să fac o menţiune. Tot ce e scris mai jos, nu este real. O să râdeţi sau nu, dar asta am visat eu azinoapte. Haha. După ce o să citiţi, vă dau dreptul să faceţi comentarii răutăcioase la adresa mea, să spuneţi ce vreţi, dar vă garantez că, ăsta a fost visul meu. Poate am văzut vre-un film, sau mi-a rămas ceva prin cap, din vreo întâmplare. Nu ştiu. Asta e ce am visat. Haha. L-am mai „machiat” şi „cosmetizat” un pic, pentru că sunt câteva chestii pe care nu mi le amintesc exact, dar în proporţie de 99% cam asta am visat. Haha. Să îi văd acum pe ăia de descifrează vise, ce au de spus. Nu ştiu cum să numesc povestirea asta, aşa că am să o intitulez simplu „Cu ochii spre cer”. Faceţi-vă cafeaua, aşezaţi-vă confortabil în scaune, şi spor la citit. Că aveţi nevoie. Haha.

Cu ochii spre cer.

Eram patru în gaşcă. Patru băieţi, nebunatici şi tineri. Tot cartierul ne cunoştea. Nu eram genul ăla de golani, care făceau lucruri rele. Eram tâmpiţi, dar eram băieţi buni. Genul de băieţi care îi cărau sacoşele vecinei care venea de la piaţă, şi care o ajutau pe tanti acea bătrână de la 3, să treacă strada. Dar în acelaşi timp, băieţii care făceau tot felul de tâmpenii. Alergam după fete. Furam haine de pe sârma. Săream garduri. Murdăream pereţi. Ne băteam cu golanii din celălalt cartier. Fugeam de poliţie când ne îmbătam. Genul ăsta de băieţi. Sunt sigur că ştiţi genul.

Eram patru. Eu, Ionuţ, Mihai şi Andrei. Dintre toţi, Andrei era cel mai cuminte. Mai fricos de felul lui, respectuos, şi crescut bine. Dar era al nostru. Ne ferea de multe ori, de necazuri mai mari, prin precauţia lui. El era expert la furat şosete. Haha. Da, el era maestrul absolut, la şutit haine de pe sârmă. Dacă îl vedeai în acţiune, râdeai cu mâinile pe burtă şi cu lacrimi în ochi. Mergea cu unul dintre noi, pe lângă bloc, povestind, gesticulând din mâini, râzând în gura mare, cu o faţă care nu exprima decât fericire şi serenitate. Plus cuminţenia asumată din naştere. N-aveai cum să-l suspectezi de ceva, dacă erai locatarul apartamentului de la parter şi aveai hainele pe sârmă, la uscat. Mă rog. Gesticulând, râzând şi povestind, treceam de locul marcat, şi dădeam colţul la bloc. După colţ, eu n-aveam nimic în mâini, însă Andrei al meu, avea trei perechi de şosete! Haha! Acum, nu vă închipuiţi că făceam bişniţă cu lucruri furate. Nu. Făceam asta de distracţie. De fiecare dată, lăsam totul după colţul blocului. Indiferent de ce se şutea de pe sârmă. Era doar, nebunia aia, că o puteam face, şi emoţia de a nu fi prinşi. Era distracţie.

Nebunaticii cartierului. Toată lumea ne cunoştea. De la tineri la bătrâni. Toată lumea ne simpatiza. De la tineri la bătrâni. Chiar dacă le mai furam hainele de la uscat, sau le mâzgăleam pereţii. Şi acum să încep povestea, lui Andrei.

Într-o bună zi Andrei al nostru, s-a îndrăgostit de o fată. O fată atât de frumoasă, şi la fel de respectuoasă, la fel de bine crescută, cuminte, care deasupra la toate ăstea, îl iubea înapoi cu aceaşi patimă. Nu numai că se iubeau nebuneşte, dar parcă erau făcuţi unul pentru celălalt. Când îi vedeai împreună, îţi era mai mare dragul de ei. Singura problemă era că, Elena, stătea în cartierul vecin. Cu băieţii din cartierul vecin, noi aveam o rivalitate mare. Nu era a noastră. Am moştenit-o de la băieţii mai mari, de la taţii lor, de la bunicii lor. Nu ştiu de ce era rivalitate, dar între cele două cartiere, nu exista pace. Exista mereu o râcă. Noi eram din Cartierul de sus, ei din Cartierul de jos. Mereu în duşmănie. Tacită. Nespusă. Dar reală.

(Da-i pe pagina urmatoare, pentru continuare)