Însă Andrei nu s-a dat înapoi. A mers fără frică să îşi conducă iubita acasă, de fiecare dată. Avea grijă de ea. O proteja şi o iubea la infinit. Iar sentimentele erau reciproce. Cred că asta au văzut şi cei din Cartierul de jos. Nimeni nu le făcea nimic. Erau îndrăgiţi de toată lumea de acolo. Se plimbau pe stradă şi toată lumea îi admira. De la mic la mare. Indiferent că erau cetăţeni cinstiţi sau vagabonzi, golani, sau hoţi. Toţi din Cartierul de jos, îi plăceau. Vedeai pe faţa lor lucrul ăsta. Mai mergeam şi noi ocazional, să o conducem pe Elena acasă. Cică să avem grijă de Andrei al nostru. Dar de fapt, eram doar noi, împreună, gaşca veselă, care mergeau în cartierul duşman, să vedem cum nimeni nu ne face nimic. Şi nu ne făcea. Pentru că eram prietenii lui Andrei. Care era iubitul Elenei.

Elena, care era un fel de copilaşul cuminte al cartierului. Fata de care aveau grijă toţi. Copilul care trebuia să fie cuminte. Şi de care toată lumea se îngrijea. Ocrotita tuturor. Cred că aţi prins ideea.

Totul a fost super frumos, vre-un an sau doi. Începusem chiar să ne împrietenim, aşa, între cartiere. Parcă nici râca aia nu mai exista, chiar dacă Elena stătea mai mult cu noi, în Cartierul de sus. Stătea cu noi, pentru că eram de aceaşi vârstă. Şi făceam toţi nebunii, şi râdeam împreună, şi ne distram. Dar duşmănia aia, parcă începuse să dispară. Eram bine. Toţi. Noi făceam nebunii, ca deobicei, Elena venea cu noi, iar noi, ne simţeam bine în formulă de cinci. Seara, Andrei o conducea acasă. De mână, se plimbau până ajungeau în faţa blocului ei. Vedeai pe feţele celor care îi priveau, un fel de pace, zâmbete ascunse sub feţe serioase, plăcerea de a fi martor la o dragoste adevărată. Golanii îi salutau, şi se uitau circumspect în jurul lor, să nu care-cumva să fie careva, care să le vrea răul. Bătrânii le răspundeau la salut, zâmbind nostalgic. Părinţii care îşi supravegheau copii de pe balcoane, se uitau după ei, zâmbind şi dându-şi coate. Aşa erau ei. Andrei şi Elena, o dragoste adevărată.

Într-o seară de vară, eu Ionuţ şi Mihai, sprijineam bordurile piaţetei de la noi din cartier. Ah, da. Cartierele noastre, erau ambele, cumva, concentrate. Adică, în mijlocul lor, era un fel de parc. Fără copaci şi din ăstea. Era un loc în care venea lumea seara, să se relaxeze. Unde se jucau copii. Unde se puneau la cale bătrânii. O piaţetă. Acolo eram noi trei. Eu, Ionuţ şi Mihai. Povesteam, râdeam, ca băieţii. Aşteptam, să se întoarcă Andrei, şi să mergem să bem ceva. Să mai râdem puţin. Vântul adia călduţ. Auzeai copii mici, cum alergau şi râdeau. Vedeai bătrânii pe bănci, vorbind de politică şi alte cele. Era un fel de pace, aşa, externă. Iar noi îl aşteptam pe Andrei.

La un moment dat, l-am văzut pe Andrei ieşind dintre blocuri. Venea grăbit spre noi. Era murdar, şi ceva i se întâmplase sigur. Nu ne puteam da seama ce, pentru că era încă departe de noi. Ne-am dat seama instant insă, că ceva nu era în regulă. Pe măsură ce se apropia de noi, ne-am dat seama de ce era murdar. Era plin de sânge. Pe faţă, pe mâini, pe haine. Iar în minutul următor, dintre blocuri a ieşit o gloată de oameni. Care îl urmăreau pe Andrei. Mulţi oameni, furioşi, aruncau braţele în sus, şi vânturau bâte ameninţător. Erau locatari din Cartierul de jos. Imediat s-a pornit un fel de revoltă, în mijlocul căreia ne găseam toţi patru. Noi încercam să aflăm ce se întâmplă, însă Andrei nu putea să vorbească. Era panicat, speriat, şi plin de sânge. Nu putea să vorbească. Singurele cuvinte coerente pe care le-am înţeles, au fost „Elena”.

Am făcut pe dracu’ în patru, şi cumva am reuşit să-l scoatem pe Andrei din mâinile gloatei nervoase. Undeva in mijlocul ei, l-am văzut pe tatăl Elenei, înlăcrimat, şi cu o expresie de răzbunare pe faţă. Avea chipul încremenit de durere, împietrit, şi voia ceva de la Andrei. Să-l omoare.

L-am dus pe Andrei acasă, l-am schimbat de haine, l-am spălat, şi l-am aşezat în pat. Printre lacrimi şi durere, printre suspine şi momente de panică, printre momente în care privirea lui se pierdea în gol, şi faţa îi rămânea împietrită, am aflat ce s-a întâmplat. Cineva o omorâse pe Elena. Chiar în faţa blocului ei. Chiar în momentul în care Andrei o ţinea de mână. Nimeni n-a văzut ce s-a întâmplat. Dar Andrei ne-a povestit.

Îşi lua rămas bun de la iubita lui. Se sărutau cu patimă, şi îşi spuneau cuvinte dulci. Nu era nimeni în preajma lor, iar vântul adia usor, ca într-o seară de vară. Dintr-o dată, de după blocul în care locuia Elena, un individ cu glugă pe cap, umbros, aproape nevăzut, a ieşit fugind, îndreptându-se spre ei. Dar ei nu-l vedeau. Se sărutau pătimaş, se străngeau în braţe cuprinşi de dragostea ce şi-o împărtăşeau. Când a ajuns în dreptul lor, individul a scos din buzunar un cuţit, şi l-a înfipt de trei ori, în spatele Elenei. La început, Andrei nu şi-a dat seama. Nu a băgat în seamă. Era doar cineva care trecea pe lângă ei. Se sărutau. O strângea în braţe. Şi o săruta. Când a deschis ochii, a văzut privirea înspăimântată a Elenei. A simţit cum i se topeşte în braţe. Fără respiraţie. Vedea în ochii ei frica, şi întunericul. A încercat să-i spună ceva, dar el era înmărmurit. L-a luat de mâna, şi i-a dus-o la spatele ei. Unde Andrei a simţit cuţitul. Într-un moment de panică, Andrei a tras de el, şi l-a scos afară. L-a aruncat pe jos. Elena se topea în braţele lui. Fără puterea de a vorbi. Se uita în ochii lui, şi parcă îi spunea că îl iubeşte.

(Da-i pe pagina urmatoare, pentru continuare)