Un urlet ca de fiară, a trezit tot blocul. Tot cartierul. Andrei fugea cu cuţitul în mână, în jos, spre locul unde fugise individul. Plin de furie oarbă. În neştire, instant, vroia răzbunare. Dar nimeni nu era acolo. Totul s-a petrecut fulger. S-a întors din drum, cu gândul la iubita lui. Trebuia să ajungă la ea. Să o ducă la spital. Să aibă grija de ea. S-a întors.

În jurul Elenei erau toţi vecinii ei. Tatăl ei stătea sfâşiat de durere, în genunchi, lângă ea. Trupul Elenei, rece, era întins pe jos, într-o baie de sânge, cu ochii deschişi, parcă privind spre cer. Era moartă. Un al doilea urlet de durere s-a auzit de data asta. Era al tatălui ei. Andrei s-a aruncat asupra ei, şi cu lacrimi în ochi, plângând, repeta în neştire. „Nu, nu, nu”. A luat-o în braţe, mâinile îi treceau tremurând prin părul ei, obrazul lipit de al ei.

– Nu, nu, trezeşte-te iubirea mea…

Tatăl Elenei, l-a apucat pe Andrei de gât. În privirea lui, nu era decât ură. Dorinţă de sânge. Durere.

– Tu eşti de vină! Tu! Şi nenorocirea asta de cartier. Tu eşti de vină!

În acel moment, Andrei a făcut ce am fi făcut toţi. A fugit. Speriat. Răpus de durere. Cu lacrimi în ochi.

Restul poveştii, îl cunoaştem deja. L-am luat şi l-am ascuns pe Andrei. Două zile. Am avut grijă de el, până şi-a revenit în simţiri. După aceste zile, l-am convins că trebuie să mergem la poliţie. Să povestim ce s-a întâmplat. Şi am fost. Răpus de durere, Andrei a povestit totul la poliţie. Pe lângă ce povestea el, undeva din Cartierul de jos, cineva, de la un balcon, fusese martor la toată întâmplarea. Tot ce povestea el, era susţinut de acel martor. Iar poliţia nu avea motive să-l reţină pe Andrei. Aşa că i-a dat drumul acasă. Şi poliţia a început să construiască ancheta. Cum face poliţia, atunci când totul este prea nebulos. Nu cu multă grabă şi anevoios.

Timpul a trecut, şi făptaşul nu a fost prins. Andrei n-a mai fost acelaşi om, ani buni. Iar tatăl Elenei, a promis răzbunare. Ne-a transmis prin diferite persoane, cum că, pentru moartea fiicei lui, Andrei va trebui să plătească cu viaţa. Nu am luat în seamă aceste ameninţări. Era un om răpus de durere, pentru pierderea copilului său. Îl înţelegeam. Şi bănuiam ce este în sufletul lui. Noi, prin Cartierul de jos, n-am mai trecut niciodată. Nici ei pe la noi. Duşmănia aia revenise. Şi era o linişte între noi, ca de mormânt. Nu se întâmpla nimic. Nu se băteau golanii între ei. Nu se războia nimeni. Însă simţeai duşmănia, când treceai pe lângă ei. O vedeai în priviri. O simţeai în ceafă, adusă de vânt cu vorbele unor bătrâni ce stăteau la discuţii.

Au trecut trei-patru ani, viaţa şi-a reluat cursul, lumea a uitat încet-încet, dar Andrei nu mai era acelaşi om. Nu mai erau râsetele de altă dată. Zâmbea rece. Şi mereu se uita peste umăr. Îi era frică. Ne purtam „cu mănuşi” în prezenţa lui. Era mereu speriat. Şi, nu mai era Andrei al nostru. I-am repetat de nenumărate ori, că n-o să-l omoare nimeni. Dar el era speriat.

Într-o bună zi, la noi în piaţetă, a avut loc un fel de reprezentaţie. Era un grup de actori, care făceau spectacole pe stradă. Cântau, dansau, în general, veseleau lumea. Toată lumea îi privea, de pe balcoane, de la scări, şi se adunaseră toţi ca la circ. Erau amuzanţi şi plini de viaţă. Bineînţeles, noi sprijineam bordurile, pe locurile cele mai apropiate „scenei”. L-am chemat şi pe Andrei lângă noi, dar n-a vrut să vină. Îi era frică de locurile aglomerate. I-am spus că n-are de ce să îi fie frică, atâta timp cât este cu noi. Dar mintea lui nu mai funcţiona normal. Îi era frică. Şi din cauza asta, rămăsese într-un colţ de bloc, şi se uita de departe, la spectacolul acela amuzant. Toată lumea râdea, şi toţi eram plini de zâmbete. Actoraşii ăia erau tare amuzanţi. Până şi Andrei râdea. Mai aruncam un ochi la locul în care stătea, din obişnuinţă. Să ne asigurăm că este bine. I-am făcut de câteva ori cu mâna, chemându-l la noi, dar n-a vrut să vină. Era un fel de paranoia. De când cu evenimentul, nici măcar nu se apropia de locuri unde erau mai mult de 3-4 oameni. Nu era o problemă. Era tot prietenul nostru. Ne mai uitam la el, să îl vedem că este bine. Ne-am şi asigurat ca totul este sigur acolo unde era el. Aşa fac prietenii.

(Da-i pe pagina urmatoare, pentru continuare)