Lângă el, era o tanti grasă, din blocul ăla. Doamna nu se prea putea mişca, din diferite motive de sănătate. Stătea şi se uita şi ea, de acolo, la spectacol. Tot în zona aia, era un nene, de la noi din scară. Muncitor, care nu prea aprecia înghesuiala. Dar om bun dealtfel. Şi un pic mai în spate, un băiat, care cred că ar fi fost cu vre-o doi sau trei ani mai mare decat noi. Toţi râdeau, era veselie. Deci Andrei era în siguranţă.

La un moment dat, m-am uitat în spate, să văd ce face Andrei. Şi l-am văzut venind spre noi. Le-am dat câteva ghionturi băieţilor.

– Uite-l mă că vine.

Şi toţi ne uitam spre el, cu zîmbete împăciuitoare. „Hai că poţi tată”. „Hai cu noi”.

Dintr-o dată, faţa lui Andrei, s-a făcut serioasă. S-a uitat spre cer, cu o privire ce parcă se ruga la iertare. S-a uitat spre noi, zâmbind, cu dragostea aia prietenească. Ca de frate. Şi parcă ne număra, să vadă că suntem toţi în direcţia înspre care pornise. Noi aveam ochii aţintiţi spre el, şi nu înţelegeam de ce este aşa serios. Până când, de sub cămaşa lui albastră, din zona inimii, au început să iasă nişte pete roşii. Ca nişte broboane. Îi umpleau cămaşa, de sânge. S-a uitat spre noi, zâmbind frăţeşte, în timp ce noi alergam speriaţi spre el, a ridicat ochii spre cer, şi s-a prăbuşit. Era înjunghiat în inimă. A murit acolo, în braţele noastre. Cu ochii aţintiţi spre cer.

Degeaba am alergat noi spre locul de unde venise. Nu am găsit decât un cuţit, ca o şurubelniţă, plin de sânge. Cum de nu am fost atenţi?! De ce tocmai acum!? Cum!? Baiatul ăla, pe care noi nu l-am băgat în seamă, îl omorâse pe Andrei. Tanti aia grasă şi-a dat seama, dar i-a fost frică să acţioneze. Şi totul s-a petrecut într-o fracţiune de secundă. Degeaba am alergat noi prin tot cartierul, în căutarea făptaşului. Nu l-am mai găsit. Iar Andrei era mort. Trupul lui zăcea în piaţetă, cu inima sângerând, şi cu ochii aţintiţi spre cer. Dormi în pace Andrei.

A venit poliţia, s-au făcut anchete, investigaţii, nimic. Autorul, a rămas la fel de necunoscut, ca şi cel al Elenei. Zilele următoare am fost să-l îngropăm pe Andrei. Doar eu şi Ionuţ. Prietenul nostru Mihai n-a suportat să-l vadă în groapă. Nu a vrut să vină la înmormântare. A stat acasă şi a plâns singur în cameră. Ca să nu-i vadă nimeni durerea. Nu l-am acuzat, pentru că şi noi am fi făcut la fel. Dar părinţii lui Andrei aveau nevoie de noi.

Pe drum spre casă, am trecut cu Ionuţ pe lângă blocuri. Povestind ce nebunii mai făceam când eram mai tineri şi mai nebunatici. Cât de mult râdeam şi ce mult ne mai distram. Mergeam încet şi depănam amintiri cu Andrei, cu Mihai, cu Elena, şi cu noi doi. Gaşca nebuna şi veselă. Povesteam, gesticulam, şi râdeam, trecând pe lângă blocuri. Şi trecând aşa, am furat vreo trei perechi de şosete. În amintirea lui Andrei. Le-am lăsat la colţul blocului, ca pe o ofranda, adusă prietenului nostru. Ne-am uitat spre cer, şi în linişte am plecat spre casele noastre. Undeva acolo sus, precis, Andrei si Elena râd şi ei, împreună, de nebuniile pe care le făceam.