Salut. N-am mai scris de mult pe blog, ştiu. Am fost super-mega-extra ocupat. Din păcate. Însă, ieri seară, mi-am permis luxul de a pierde un pic de vreme pe internet. Să văd domnule ce mai e nou prin lume, să văd ce mai scrie lumea pe net, etcetera. Bun. Printre biţi şi kilobiţi parcurşi, navigând cu Titanicul meu invizibil pe internet, am dat peste o lectură interesantă. Acum, nu ştiu cât de adevărată este, sau dacă era doar o plidă concepută de vreun scriitoraş iscusit. Însă m-a dus cu mintea la un lucru care mi s-a întâmplat mie ieri. Aşa că, o să vă povestesc şi vouă, ce am făcut ieri. Înainte de a mă apuca de povestit, trebuie să luaţi vă rog în considerare, că nu este o laudă de sine, sau ceva de genul ăsta. Eu doar povestesc. Restul rămâne la latitudinea voastră. Bun. Să încep.

Ieri pe la 15:00, după câteva ore de muncă fără oprire, am zis să iau o pauză. Să ies puţin din context. Să trag nişte guri de aer proaspăt. Să plec de lângă calculator. Zis şi făcut. Mi-am luat hăinocul pe mine şi dus am fost. M-am dus la pescuit, printre vitrine. În cazul în care nu înţelegeţi ce înseamnă, descriu imediat. Mers la pas, lent dar oarecum haotic, pe străzi cu magazine, privit la haine sau alte chestii la care mai râvneşti şi cel mai important, reţinut preţuri. Pentru ziua în care vor veni banii şi va trebui să mergi să îţi cumperi câte una-alta. Cred că nu mai e nevoie să despic firul în patru. Suntem români şi încă nu trăim într-o ţară care să ne permită orice, din banii câştigaţi cu greu. Mai întâi facturile, după aia restul. Sunt sigur că mă înţelegeţi. Aşa. Bun. Eu, la plimbare, printre vitrine.

La un moment dat, primesc un telefon de la un prieten. Prietenul, la fel ca şi mine, cu ceva timp de ars aiurea în mâini. Hai să bem o cafea. Hai. Şi uite aşa, am stabilit cu prietenul meu, o oră, o locaţie, un punct de întâlnire, din care să plecăm la o cafenea, ca să mai deşirăm gânduri şi alte cele. Am renunţat la uitatul lung prin vitrine şi am plecat să mă întâlnesc cu prietenul. Ne-am întâlnit, evident, după care am plecat la pas domol către cafeneaua pe care o ţintisem deja. Pe drum însă, am văzut o covrigărie. Ştiţi despre ce vorbesc, locul ăla unde se fac covrigi. Simigerie. Sper să nu greşesc. Mi s-a făcut o poftă incredibilă de covrigi, plăcinte, ceva. Drept urmare, cu viteza sunetului, m-am aşezat la coadă, la covrigi! În faţa mea, doi clienţi. Însă, fără să vreau şi fără să observ, am trecut pe lângă un bătrânel, care se îndrepta şi el spre coada de la covrigi. El mergea încet, bătrâneşte. Eu repede, tinereşte. N-aveam cum să nu ajung înaintea lui. Bun, aşezat la coadă, cu ochii aţintiţi către covrigii care îmi făceau duios cu ochiul. În reflexia vitrinei însă, am văzut o chestie, care mi-a atras atenţia.

Bătrânelul din spatele meu, a scos doi-trei leuţi din buzunar, pentru că doar atâţi avea, din care a selectat unul, cu care stătea în mână. Ca un copil pierdut. Uitându-se lung la acel leu şi ocazional la vitrina cu covrigi. Ah, să nu uit să menţionez, covrigul costa 1 leu.

Bun. Am ajuns în faţa vânzătoarei şi am făcut comanda. „Trei covrigi cu sare, vă rog frumos.” Am predat banii, am luat marfa şi m-am întors către bătrânel. Am întins un covrig şi l-am poftit să servească. „Luaţi şefu’.. lăsaţi banii.”

Nu vă spun că, prima intenţie a omului, a fost să mă refuze. Dar eu am insistat. A luat covrigul, moment în care inima mea s-a făcut mică, am întors spatele şi am plecat. Nu am aşteptat să-mi mulţumească. Nici măcar nu doream aşa ceva. Nu m-am uitat deloc în urmă. Am plecat cu cei doi covrigi în mână, unul pentru mine, unul pentru prietenul meu. Nu ştiu de ce, mi-a fost ruşine să aştept să mai zică el ceva. Mi-a fost frică să mă uit în spate, ca să nu descopăr cumva în ochii lui, semne de mulţumire. Nu ştiu dacă era pentru el covrigul. Sau era cu vreun nepoţel la plimbare. Dar am simţit impulsul ăla, de a-l scuti pe om de la această cheltuială. Prietenul meu mustăcea cu privire la gestul făcut şi în timp ce ne îndepărtam de locul cu pricina, singura propoziţie care mi-a venit pe limbă, a fost : eh lasă, poate îi trebuie la altceva leul ăla. Inima mi-a venit la loc, hrănită de un gest bun. Mic, infim, de pus sub lupă, neînsemnat, dar totuşi un gest bun.

Acum, să nu înţelegeţi greşit. Nu mă laud cu nimic. Nu vreau suspine şi oftat. Aşa am simţit pe moment, aşa mi-a dictat sufletul, nu creierul. Leul ăla, eu mai am timp să-l fac, de mii de ori. Bătrânelul ăla, nu. Iar eu, lucruri din-astea mai fac. Când mă duc să plătesc facturi şi în faţa mea este o bătrânică, care scotoceşte tot portofelul pentru 50 de bani. Sau la magazin, când văd o fetiţă care se uită lung, la nu ştiu ce bombonică de care nu-i ajung banii. Şi aşa mai departe. Nu le fac ca să mă laud. Le fac pentru că mi-e ruşine. Mi-e ruşine că trăiesc într-o lume, ca asta în care trăim. Mi-e ruşine că eu am şi mai pot face, în timp ce alţii nu. Şi simt o povară pe suflet, atunci când în faţa mea, un om a cărui drum e la apus, sau un pitic a cărui viaţă e deabia la răsărit, nu are nici măcar un leu, ca să-şi îndeplinească o dorinţă atât de mică.

Bătrânul ăla, sau bătrânica, au crescut o generaţie de oameni. Buni, răi, harnici, leneşi, deştepţi sau nu, o generaţie de oameni a trecut prin mâinile acelui bătrân. Poate chiar tu, prietenul tău, prietena ta, colegul tău, colega ta. Au muncit pentru voi, au clădit, au pus mâncare pe masă, pentru copii care sunt astăzi oameni, la casele lor. Iar acum, la apusul zilelor, când viaţa lui ar trebui să fie despre odihnă şi împăcarea de sine, el bătrânelul, se scotoceşte trist prin buzunare, pentru cea mai mică dintre plăceri. Un covrig.

Copilul ăla, a cărui viaţă deabia acum începe, în ochii căruia vezi viaţa şi puritatea atât de aproape, încât ai putea să juri că poţi să o atingi cu mâna. Copilul ăla, la vârsta lui, nu ar trebui să aibe griji. Nu trebuie să se uite lung, la nici o bombonică. Nu trebuie decât să respire viaţa. Să se bucure. Să aibe în ochi, lumină, nicidecum tristeţe.

Şi pentru că sunt sfătuicios de fel, am să-mi permit această închidere. Ca şi sfat. Mi-aş dori ca, mai mulţi dintre noi, să facă felul ăsta de gesturi. Suntem tineri, avem o viaţă înainte să luptăm. Pentru orice. Pentru bani, viaţă, dragoste. Avem experienţă, luptăm cu armele noastre. Arme care, celor bătrâni nu le mai sunt de folos sau pe care nu ştiu să le folosească. Arme care pentru cei mult prea tineri, nu-şi au locul şi nici timpul de a fi folosite.

Mi-aş dori să văd în faţa mea, la coadă la facturi sau oriunde altundeva, un băiat, o fată, care să dea un leu sau 50 de bani, pentru bătrânelul din faţa lui sau pentru copilul care pofteşte la bombonica aia. Un gest, un mulţumesc, un bună ziua, un săru-mâna, lucruri mici, dar care zic eu, cântăresc mult. Nu pentru mine, nu pentru tine, nu pentru domnişoara aia, sau pentru băiatul ăla. Pentru ei. Cei care sunt la apus, sau la răsărit. Şi care merită. O mână de ajutor. O particică din sufletul tău. Pentru că ei sunt cei care ţi l-au pus acolo şi ceilalţi sunt cei care ţi-l vor duce mai departe. O mână de ajutor, pentru cel de lângă tine, care are nevoie. Se poate, vă zic eu. Se poate.

Cam atât. Cafeaua a fost bună. Am discutat verzi şi uscate. Am pierdut un pic de vreme ieri. Am ajuns acasă. Am citit povestea cu taximetristul din New York. Totul în regulă. Hai o zi bună să aveţi.