Cunoasteţi cu toţi situaţiile ălea extraordinare, cum le numeşte presa, în care, o grămadă de asistente, asistenţi sau doctori, ies prin diferite zone (primării, guvern, e.t.c.) la grevă. Îi vezi la televizor, revoltaţi şi foarte supăraţi, că li s-a tăiat din salarii. Că, cineva de-acolo de sus, le ia cu mâna din buzunarul lor, şi-aşa prea sărac. În halate albastre, din ălea pufoase, de spital. Cu boneţele şi papucei albi, pancarde şi lozinci anti-guvernamentale, îi vezi mai mereu plângându-se de sistemul defect în care lucrează.

Acest articol vă este dedicat vouă doamnelor şi domnilor, cei care lucraţi în sistemul medical de stat. Adică, pentru patrie şi poporul ei. Aş vrea să menţionez însă, că nu este un articol dedicat, sau generalizat. O să vedeţi de ce spun acest lucru. Şi o sa încep cu o povestire. Ca de obicei.

Azi dimineaţă, prin diferite angrenaje superioare celeste şi divine, nesupuse mie şi care nu pot fi manipulate de către subsemnatul, a trebuit să mă duc ca tot românul (vorba piticului), să îmi duc nişte analize la clinica (de stat) în care sunt înregistrat. Aceste analize sunt rezultatul unor controale mai amănunţite, care îmi trebuiesc pentru siguranţa mea personală. Cum s-ar spune prin popor, analize periodice.

Aceste analize, însumează un dosar, prin care un medic îmi poate da rezultatul final. Adică, „bă eşti clinic sănătos”. Îţi lipseşte o doagă, dar în rest, eşti bine.

Aşadar, să revin la poveste. A trebuit să duc aceste analize, la cabinetul de analize (sună dubios), care funcţionează de la ora 07:00 la ora 10:00. Prin urmare, trezirea matinală, băut cafea pe fugă, aruncat trei înjurături printre dinţi în timp ce mă îmbrăcam şi la clinică cu mine !

La intrarea în clinică, am insistat la ghişeul prezent, pentru a afla exact, unde este „cabinetu’ o sută opt”. Cabinet cu număr, ca la morgă, dar care este după cum am spus ceva mai sus, cabinetul de analize. Adică punctul în care prezinţi diferite teste, eprubete, hârtii, controale şi taxa de control. Implicit punctul în care trebuia să mă prezint eu.

La ghişeul de informaţii, o tanti de vre-o sută de kintale, în hălăţelul ei alb-albăstrui, cu obrăjorii rozulii, îşi face timp să se desmoştenească de integrama pe care o completa, îmi aruncă o privire duioasă de tigru flămând, şi imi răspunde:

– La parter.

Nelămurit încă de situaţie, mai exact de locaţie, îndrăznesc să mai aplic o întrebare, la tanti, cu o voce de licean pierdut în uzină.

– Îmi puteţi spune mai exact unde?

Reacţia doamnei a fost una de inţeles, luând în considerare că tocmai i-am stricat ziua, săptamâna, luna, şi poate chiar tot anul.

– N-aţi auzit domne’ ? La parter ! Mergeţi înainte, prima la stânga şi tot la stânga, vedeţi că scrie pe uşă !

– Da, vă mulţumesc, răspund speriat şi cu gândul că, pe uşi puteam să citesc şi eu. Nu mai zic nimic, de direcţie, care nu putea fi decât, înainte şi la stânga.

(Dă-i pe pagina următoare, pentru continuare)