Plec hotărat spre cabinetul o sută opt, cu ochii beliţi spre toate uşile. Trec printr-un morman de oase şi carne, pardon, printr-un grup de bătranei simpatici, care nu se puteau aduna organizat într-un colţ, ci tronau imperial exact pe mijlocul coridorului, holului, sau cum îi zice, prin care trebuia să trec şi eu. După ce îmi fac cu greu loc printre ei şi mă mai învârt câteva ture de „înainte şi la stânga”, descopăr cu mare bucurie în suflet, uşa pe care scria, o sută opt! Aha! Victorie! N-am pierdut decât 10 minute. Mă încadrez.

După cum spuneam, nu sunt trecut prea des prin astfel de experienţe, tocmai din cauza faptului că, nu am fost niciodata bolnav. Fizic.

Aşadar, mă aflam în faţa uşii, pe care scria frumos „Cabinet de analize – 108”. Şi, acum ce fac? Mă uit în stanga, mă uit în dreapta, nimeni pe hol. Nici o babuţă ajutăcioasă, pe care să o întreb diferite. Nici o asistentă care să mă îndrume. Deci, fac ce vreau. Mă aşez frumuşel pe o băncuţă şi aştept să se deschidă uşa. Cu gândul că, cineva este înăuntru şi nu pot să dau eu buzna ca necioplitul, peste oameni. Poate e vreun nemuritor dezbrăcat şi intru direct peste el. Bun, zis şi făcut. Mă aşez pe băncuţă şi aştept frumuşel să-mi vină rândul. Eram primul, dar şi ultimul. Deci stăteam bine.

Apropo de băncuţă. Am repetat cuvântul, pentru că, piesa de tezaur respectivă, este chiar o băncuţă. Din aia cum erau prin parcuri odinioară, înainte de ’89. Doar că acum nu mai era băncuţă de parc, era băncuţă de clinică. Ok, mă pierd iar în detalii.

Aşezat pe băncuţă, aştept vreo 10 minute ca, cineva să iasă din cabinetul respectiv, să îmi pot anunţa şi eu prezenţa. Evenimentul însă, nu s-a produs. Drept urmare, mi-am luat inima în dinţi şi am ciocănit la uşă. Rezultatul, pe care toţi îl aşteptaţi, probabil la altă clinică. N-a deschis nimeni, deci am bătut prea încet. Mi-am strâns pumnul mai vânjos şi cu degetele hotărâte, am bătut mai tare în uşă. Nimic. Linişte şi pace.

Bineînţeles, că în mintea mea, sau a oricărui ciocănitor de uşi profesionist din clinică, s-a pus întrebarea: oare e cineva înăuntru? Curios, timid şi speriat, am apăsat clanţa uşii şi am deschis-o.

Înăuntru, aer curat, condiţionat chiar şi o linişte de mormânt. Un birou, un calculator, un cuier de halate, un pat, chiuvetă, seringi, două dulapuri, o masă cu diferite eprubete şi diferite aparate de…clinicalizat. Şi o altă uşă. Deschisă.

Foarte atent din fire, şi cu un extraordinar simţ al auzului, am putut să sesizez anumite zgomote verbale, venind dinspre acea uşă. Dregându-mi vocea, am îndrăznit să arunc în aer un: Bună dimineaţa, vă pot deranja o secundă? În clipa următoare, o tanti în pantaloni roşii, tricou medical roşu, şi hălăţel alb, cu ochelari negrii cu ramă groasă, la fel de groasă ca şi vocea, la vreun metru cincizeci, lăţime şi inălţime, işi face apariţia grandios, din spatele uşii respective, şi mă intreabă cu aceeaşi voce duioasă de leu incolţit de turma de bizoni.

– Da, ce doriţi?!
– Daţi-mi o pâine de cartofi, 3 plicuri de Nescaffe 3in1 Strong şi o sticlă de Timbark de portocale. răspund în gândul meu.
– Am venit să aduc nişte probe şi nişte analize, pentru dosarul pe care îl am aici.

Cu aceeaşi privire mieroasă, de parcă aş fi dărâmat cel puţin doi pereţi principali din clinică şi i-am pus într-un plic sfârşitul lumii (ăla ratat), doamna se uită la mine şi se înfinge în calculator.

(Dă-i pe pagina următoare, pentru continuare)