Peste vreo 2-3 milioane de ani, nişte cercetători-arheologi, o să ajungă într-o zonă adânc ascunsă printre păduri. Arheologii, peste 3 milioane de ani, n-o să fie ca ăştia de acum, cu cămăşi, veste şi pălării, gen Indiana Jones. O să fie îmbrăcaţi în alb, în nişte costume perfect ermetice, ca nişte cosmonauţi. Şi cum o să meargă ei aşa, unul dintre ei o să descopere pe jos, mică şi ascunsă sub nişte frunze, o cască de telefon. Una, atât. O gămălie. O s-o ridice de pe jos, murdară, plină de pământ, corodată şi o să strige:

– Uite, bă, ce-am descoperit!

Ceilalţi arheologi o să se oprească uimiţi şi adunaţi într-un cerc o să studieze artefactul. În momentul ăsta, unul dintre ei, mai răsărit, o să concluzioneze.

– Undeva pe aici, se află un aşezământ urban. Precis. Scoateţi scanerele!

Şi dintr-o cutiuţă mică şi albă, o să apară un fel de ceasuri. Arheologii noştri le vor pune pe încheieturile mâinilor şi zzzz, de la fiecare, o rază alb-transparentă va începe să scaneze pământul. În urma scanării, un ecran-proiector, o să-şi facă apariţia din cutiuţă. Iar pe ecranul proiectat, vor apărea ruinele unor blocuri, ca un fel de hartă. O jumătate de cartier aşa. De subsoluri. Singurul lucru rămas din blocuri.

Moment în care, ăla răsăritul, o să spună:

– E clar. Am descoperit o asezare preistorică. Bravo, Gheorghe HD1! Trebuie să excavăm!

La o comandă vocală, din cutiuţă o să se ridice în aer, două-trei ustensile, ca nişte şurubelniţe. Doi-trei dintre ei, o să apuce ustensilele şi o să înceapă să facă pământul să dispară.

Mai sunteţi cu mine? Ca să înţelegeţi. Peste 2-3 milioane de ani, oamenii n-o să mai excaveze. Ca să nu strice ordinea naturală a pământului. O să facă pământul să dispară pentru o perioadă (definită) de timp. Cu nişte ustensile. Ca nişte şurubelniţe. Înţelegeţi?! Ok. Bun.

După ce-o să facă ei excavarea, se va dezvălui în locul respectiv, un întreg cartier de blocuri. Mă rog, numai rămăşiţele, ruinele blocurilor. Dar în rest, totul impecabil. Străzi, borduri, vopseaua care delimitează benzile, parcări şi evident ruine de blocuri. Surubelniţele ălea, o să taie totul la micro-milimetru. Arheologii noştri, o să se coboare în situl arheologic şi o să înceapă să se plimbe pe străzi. Scanând fiecare ruină, fiecare colţişor.

Unul dintre ei, care va fi expert în urbanistica preistorică, o să înceapă să vorbească.

– Vedeţi voi, ăstea erau nişte clădiri. Unele înalte, altele mai mici. Ce vedem noi aici, sunt nivelele inferioare şi… beciurile, cum le spuneau înaintaşii nostri. În beciurile ăstea, păstrau ei mâncarea, instrumente pe care nu le mai foloseau şi altele. Un fel de spaţiu de stocare, cum avem fiecare dintre noi pe platforma proprie…
– Chiar şi acum, după atâţia ani solari de arheologie, mi-e greu să înţeleg cum locuiau în clădirile ăstea pătrate, cu atâtea nivele. Într-o clădire, locuiau de la 20 la 40 de familii, dacă vă puteţi închipui. Şi erau supraetajate, pe nivele, ca un fel de cutii. Cred că, totuşi, era interesant. Fiecare clădire, avea comunitatea ei, caste. Cu legături, interacţiuni, sistem financiar propriu.

Şi cum o să meargă ei aşa, printre ruine, într-un colţ o să descopere ruinele unui bloc, cu mai multe etaje. Adică, spre deosebire de celălalte, din blocul ăsta, au rezistat în timp, beciul, parterul şi etajul unu. Ăla răsăritul, o să dea comanda:

– Ia, scanaţi-l pe-ăsta. Să vedem, găsim ceva interesant prin el?!

Şi se apucă ai nostrii de scanat. Zzzzz. Scanează, pentru că, interiorul ruinei este plin de lavă întărită, cărbune, pământ întărit, ceva materie care a ocupat spaţiul gol. Ştii tu, cu trecerea anilor.

Spre surprinderea şi bucuria tuturor, pe ecranul proiectat, apare una dintre camere, perfect intactă. Adică, blocată în materie, dar intactă. Cu pat, dulap, birou, o plasmă pe un perete, un monitor pe jos, prea strivit ca să mai poată fi recuperat. Dar! Dar! Lucrul care le atrage atenţia instant, este un calculator. Lângă birou, îngropat în materia aia tare, este blocat un calculator.

– Repede! Micro-excavatorul ND417! Trebuie salvat!

Din cutiuţă apare dintr-o dată, altă ustensilă. Tot sub forma unei şurubelniţe. Şi se pune al meu, răsăritul, cu raza direct pe camera respectivă. Lucrează el ce lucrează, scanează şi face surplusul de materie să dispară, până când camera respectivă, rămâne curată şi aproape intacta.

Unul dintre arheologi, intră pe geam, în camera respectivă şi extrage unitatea de calculator.

– Victorie! (exclamă grupul de arheologi) Ce descoperire! Fantastic! Ura!

Se bat toţi pe spate, se felicită şi sunt bucuroşi. Moment în care, se pune sfârşit expediţiei. Iar ăla răsărit, dă comanda.

– Gata. Am găsit ceva important, e timpul să ne îndreptăm către laborator. Luaţi artefactul, închideţi zona şi să mergem!

Ies ai mei din situl arheologic, scot şurubelniţele excavatoare şi încep să pună pământul la loc. În 2 minute, zona arată ca atunci când au descoperit casca. Pământ, iarbă, frunze, copaci. Nimic mişcat de pe suprafaţa respectivă. Totul intact şi exact aşa cum era înainte să apară ei.

Se urcă ai mei, într-un fel de maşină fără roţi, hidraulică şi cu propulsie, şi pleacă spre laborator.

Peste 2-3 milioane de ani, într-un spaţiu de andocare, în faţa unui institut imens, pe deasupra căruia zboară tot felul de vehicule, îşi face apariţia un altul, din care coboară o mână de arheologi entuziasmaţi. Unul dintre ei, duce cu el, o unitate de calculator, datată de către ustensile ca aparţinând anilor 2015-2030. Bine, nu o cară, la propriu. O rază ţine unitatea în aer şi se mişcă în direcţia în care merge omul.

Intră ei înăuntru şi se îndreaptă toţi către departamentul „Electronice antice”. Când ajung în laboratorul respectiv, aproape de nicăieri, apare un individ, îmbrăcat într-un fel de halat alb. Individul poartă un fel de ochelari cu mai multe straturi, lunetă, microscop, tot tacâmul pe ei.

– Ia să vedem, ce-aţi descoperit?! (spune ochelaristul)

Şi cu o mişcare din încheietură, preia unitatea de calculator şi o pune pe o masă, ca din sticlă, transparentă. Din masa respectivă, încep să apară tot felul de raze, de diferite culori, care încep să dezmembreze calculatorul.

Arheologii, se uită toţi, la ce se întâmplă, cu sufletul la gură. Ochelaristul în schimb, mormăie printre dinţi.

– Asta e bună. Asta nu. Nici asta. Prea avariată. Nu. Nici asta.

Moment în care, peste echipa noastră de arheologi, începe să se aştearnă dezamăgirea. După ce masa de sticlă dezasambleaza tot calculatorul, în cele mai mici bucăţele, ochelaristul dă verdictul

– Domnilor, am o veste bună şi una proastă. Cu care să încep?!
– Cu aia proastă. (şopteşte unul dintre arheologi, vădit dezamăgit)
– Ei bine, atunci, vă pot spune aşa. Mare parte din această unitate, nu mai poate fi folosită. Nici refăcută. E doar gunoi. Nu avem ce face cu ea…
– Şi vestea bună?! (întreabă unul, timid)
– Vestea bună, e că hard-diskul e intact!
– Uraaaaaaa! Ura!

Veselie mare, bucurie la gingie, hore (cum o să se facă hora în viitor, că nu ştiu). Scopul a fost îndeplinit! Şeful arheologilor, dă comanda.

– Păi, hai, pune-l pe bandă, să vedem ce era pe el.

Ochelaristul nostru, scoate din mormanul de piese, cu ajutorul unei raze, hard-disk-ul şi îl pune pe o altă masă. La fel de transparentă. Când hard-disk-ul atinge masa, încep să apară pe un ecran proiectat, toate lucrurile care erau pe el. Foldere, partiţii, Windows, browser, poze, muzică, filme, programe, Notepad, Winrar, Office, tot.

Ăştia, bucuroşi nevoie mare, încep să cerceteze printre ele. Să dea drumul la programe, să se uite prin poze, prin istoricul browserului şi multe altele.

– Uite bă, iar sistemul ăsta de operare. Haha.
– Fi atent, poze! Şi muzică!
– Cine a avut această unitate, era un fel de colecţionar de filme. Descopăr în acest folder, foarte multe acte cinematografice. Foarte interesant!

Unul dintre ei, mai curios din fire, aruncă în aer grupul.

– Bă, hai să ascultăm ce fel de muzică aveau strămoşii noştri. Uite, un folder cu muzică.

Un app, preia muzica din folder şi în uralele audienţei, începe să redea muzică. Florin Salam, Guţă, Ăla de aur, Ăla magnificul, Ala mondialul, manele.

După vreo 15 minute de îndurat, ai mei, închid muzica şi extrapolează.

– Da. Cel mai probabil, deţinătorul acestei unităţi, era din pătura de jos. Castele inferioare. Care ascultau muzică din-asta tribală. Nu se prea înţelege nimic, dar ritmurile probabil că erau folosite pentru dansul în jurul mesei şi pentru incantaţii sexuale către partenerele lor reduse la nivel cerebral.
– Nu este chiar muzica la care m-am aşteptat, să fiu sincer. Ce-i aia valoare, ce-s ăia bani?! Limbajul este rudimentar şi aproape idiotic. Al câtelea e ăsta?
– Şefu, cred că am găsit 100 până acum. Cu acelaşi stil de muzică. E posibil oare, ca ăştia din partea asta a planetei, să fi fost un pic mai înapoiaţi, mental?! Mai sălbatici? Mai reduşi?!
– Nu pot încă să dau un verdict. Dar dacă mai găsim încă 100 de genul ăsta, o să-i catalogăm şi o să-i punem în muzeu la secţiunea de idioţi.

Peste 2-3 milioane de ani, nişte cercetători-arheologi, o să facă o nouă descoperire. Descoperirea lor, va ajunge într-un mare muzeu intergalactic. Probabil într-un colţ, undeva uitată. Nimănui n-o să-i pese de proşti. Ei or să vrea să afle despre oamenii inteligenţi ai erei.

Ce vream să spun. Ca să nu te mai chinui. Şterge dracului manelele ălea din calculator! Şi pozele deochiate! Că nu ştii când vine sfârşitul ăla de lume, de o să pierim toţi. Şi o să-ţi rămână pe calculator. Şi o să ne faci de ruşine în viitor, peste 2-3 milioane de ani. Gândeşte-te şi tu un pic! Nu fi idiot.

Şi nu-ţi mai arunca căştile stricate de la telefon, la gunoi. Du-le la reciclat. Că uite ce se-ntâmplă…