După cum bine se ştie, sau se poate observa, am o înclinaţie nedesluşită către a mă urca în taxiuri, de toată pomina. Recunosc fără falsă modestie, nefiind şofer sau conducător auto, merg foarte mult cu taxiul. Din cauza aventurilor din trecut însă, înainte să mă urc în orice fel de taxi staţionat, devin pretenţios. Adică, să o spun pe şleau, îmi aleg cea mai faină maşină din parcare. Scurt. Eu plătesc, eu îmi aleg. Şi vreau să merg cu cea mai curată, faină, maşină care staţionează. Am repetat faza cu staţionatul, pentru că la comenzile telefonice, e loterie. Deşi fac comandă la linia de lux. Bun, să revin la această dimineaţă.

Din diferite motive, în punctul în care eram eu, nu am avut acces nici la o staţie de taxiuri, nici nu am făcut comandă telefonică. (Nu ştiu de ce.) Bun. Am zis că un pic de aer, nu strică. Ia să mă plimb eu câteva sute de metri pe jos, până dau de un taxi. Zis şi făcut. Am luat-o la picior şi am tot mers. Până când am obosit şi mi-am zis în gând: gata, de ajuns, să găsim un taxi. Întâmplător sau nu, chiar în momentul ăla, lângă mine, o cucoană de vreo 200 de kilograme (lejer) se dădea jos dintr-un taxi. I-am făcut un semn discret şoferului, sub semn de întrebare, să văd dacă e liber. Am primit un răspuns afirmativ şi atât mi-a fost. M-am urcat în maşină.

Şoferul. Am spus „taxiul lui Flinstone” pentru că, nenea care conducea acest taxi, semăna incredibil de tare, la figură, cu renumitul Fred Flinstone! Foarte serios. Aş fi putut să jur că el este. Başca, pe lângă figura şi fălcuţele à la Flinstone, mai avea şi legat de gât, un fular cu imprimeu leopard! What the…!? Pe lângă fularul de mare efect, domnul în discuţie era echipat regulamentar, parcă rupt din codul de conduită al taximetristului de lux. Căciulă, cojoc, pulover de lână, căruia i se vedeau mânecile de sub cojoc, glugă şi probabil încă un dulap de haine pe dedesubt. De unde, puteţi şi singurei să trageţi o concluzie şi evident să ne îndreptăm către următorul topic.

Maşina. Când a coborât căprioara (de care spuneam mai sus) din maşină, nu am fost foarte interesat de marca maşinii. Singurul lucru pe care l-am observat, aşa din scurt, era că modelul autoturismului este Dacia Logan. Eh, de obicei, ăştia cu Logan, au grijă de maşini. Aproape. Mă rog, nu prea, dar să spunem. Eu grăbit şi cu gândul la punctul de destinaţie, n-am mai fost interesat de nimic. M-am urcat în maşină. În momentul în care am intrat în autoturism, am căzut în jos, în gol, 2 metri. Cam aşa de jos era scaunul din spate. Atât de jos, încât marginea de jos a geamului de la portieră, îmi venea exact sub bărbie. Am impresia că aşa te simţi şi în Bentley, în spate. Bun. După ce mi-am revenit din ameţeală (pentru că am ameţit când am luat-o în jos aşa brusc) am dat să închid portiera. Un scârţâit din ăla, ca de uşă de beci, mi-a trezit toate simţurile auto-protectoare şi mi-am dat seama instant că am făcut o greseală. Dar, răul era deja făcut, maşina începuse să meargă, iar eu nu mai puteam da înapoi. I-am comunicat lui Fred adresa la care trebuie să ajung şi am pornit spre marea aventură.

Interior. Domnule, sunt sigur că toţi aţi fost cel puţin o singură dată în viaţa, cu o Dacia 1310. La modelul ăla, mai scârţâie câte una-alta. Băi nene, la ăsta, scârţâia tot! Eu n-am mai văzut de mult o maşină căreia să-i scârţâie în halul ăla, schimbătorul de viteze. Când schimba viteza, scârţâia. Când lua curbă, scârţâia volanul. Şi roţile. Şi scaunele. Şi ceva pe-afară, de care nu m-am prins încă. La prima curbă în stânga, mi-a căzut chederul de la geam, direct în cap. Omul s-a uitat amuzat la mine şi mi-a comunicat să nu-mi fac griji, că oricum are intenţii să-l schimbe. Da, stai liniştit, că nu-mi făceam griji. La următoarea curbă la stânga, s-a deschis uşa din dreapta mea. Holly mother of taxiuri! Vedeam feţele celor de la giratoriu, care se uitau uimiţi la maşina cu uşa deschisă în spate. Am tras repede de uşa. Ca să nu intre căldura. Da, pentru că am uitat să menţionez asta. În maşină totul era natural. Eco! Şi bio pe alocuri! Exact la fel de frig ca şi afară, la fel de întunecat, la fel de umed. Doar că nu ploua. Dar nici afară.

Acum probabil vă aşteptaţi să vă spun că simţeam toate pietricelele de pe stradă în talpă. Aşa cum mi s-a mai întâmplat. Nu! Maşina avea o podea foarte solidă. Nu simţeam nimic sub talpă. Dar simţeam sub fund. Toate pietricelele. Asta pe lângă senzaţiile extreme care mi se întâmplau atunci când treceam peste o gropiţă de 0.001 cm adâncime. Când toţi rinichii, ficatul, trei intestine şi încă alte câteva organe interne, mă dureau. În mod inexplicabil. Şi simţeam că au o atitudine de, sărit, aşa. Nu mai spun nimic de opreliştile ălea de pe stradă, din dreptul şcoliilor şi grădiniţelor, pe care am ajuns să le urăsc instant.

Toate bune şi frumoase, muzică de pe Trinitas FM, atmosferă de aventură, ce să mai. Am ajuns într-un final, la destinaţie. Acum, o să vă fac un calcul. Când am plecat din punctul A în punctul B, am plătit pe cursă 9 lei. După cum am relatat, când am plecat din punctul B către punctul A, am parcurs cam 30% din distanţă, pe jos. Drumul cu taxiul în discuţie, tot 9 lei. Păi altfel cum. Doar nu te dai în roller coaster gratuit. I-am plătit omului, mi-am făcut o cruce în gând şi în timp ce scârţâiam, pardon, deschideam uşa să ies, i-am adresat câteva cuvinte de bineţe. „O zi bună vă doresc domnule Fred. Şi spor la bani.”

Omul s-a uitat mirat la mine şi aproape că vedeam pe chipul lui confuzia. Nu s-a prins. Eh, lasă. Noi să fim sănătoşi.

Două lucruri nu înţeleg. Cum mama lui proces verbal fac eu, de mă urc numai la din-ăştia în maşină?! Unde îi găsesc?! Am magnet pentru aşa ceva?! Şi cum mama mamei lui proces verbal, mai există maşini de felul şi calitatea asta, în taximetrie!? Cine le dă băi nene autorizaţie ăstora să funcţioneze?! Nu mai spun nimic de conduita şoferului.

Cam atât. Sunt bine sănătos. Mulţumesc de întrebare. Am apucat să vă mai scriu şi asta. Toate bune. Altfel, voi, bine?! Yaba daba doo!