Mai ţineţi minte, când v-am povestit despre visul meu în care, eram la mare, cu picioarele în apă, fericire mare, tot tacâmul?! Şi de fapt dormeam cu picioarele la geam Geam care era deschis. Şi afară ploua de mama focului. Ei bine, dacă nu ştiţi despre ce vorbesc, căutaţi pe blog, „Visez vise visătoare”. Până atunci, să vă mai dau ceva de citit. Partea a doua. Cascada!

O poveste reală, cum ar spune americanii, based on true events. Prietenii apropiaţi, cunosc exact şirul narativ. Dar şi povestea. Deci nu fabulez. Haha. Citeală plăcută.

Acum vreo câţiva ani, prin iulie, după o săptămână infernală pe la servici, o mână de prieteni, ne-am decis să sărbătorim cumva, începutul de weekend. Zis și făcut. Ne-am adunat puțini, vreo 20. Eroi ai timpurilor noastre. Temerari, dar  și renascentiști în amestecul doctoriilor cu grade. Hăndrălăi. Îmbrăcați de vară și cu pofte de lichide reci, ne-am cazat din scurt, la o cârciumă cochetă din oraș. Unde, evident, am început să degustăm, diferite. Până la sfârșitul programului artistic, la fel de evident, am mai rămas doar vreo câțiva. Maxim 6. Nu cai, dar frumoși. Și un pic luați de cap, să zicem așa. Gașca de canapeliști.

Cum nu știi ce-i aia(!). Suntem câțiva, care după ce consumăm anumite cantități, de lichide bahice, dacă suntem prea obosiți și cumva prindem o canapea prin vecinătate, parcăm. Adormim, hai, să fiu academic. Alcool, canapea, nani. Nesfânta trinitate. Simplu. Ăștia suntem, gașca de canapeliști.

Mă rog. Să nu mă abat de la drum. Pe la 1 noaptea, șeful de tură de la cârciumă, un domn pe care, părul din cap l-a părăsit mai repede decât răbdarea, ne-a anunțat politicos, că pleacă acasă. Cum că noi suntem ultimii clienți și că el nu mai vrea să stea după noi. Vorbea experiența din el. Drept urmare, ne-a dotat masa, cu un rând de halbe de bere și un alt rând de pahare de whiskey. Și foarte politicos, și-a luat la revedere.

– Fir-ați ai dracu’ de bețivi…

N-am mai stat mult, îți dai seama. În principal, pentru că ne simțeam prost, singuri așa, prin toată cârciuma. Dar cel mai mult, pentru că nu ne mai simțeam deloc, celălalte simțuri.

După vreo jumătate de oră de negocieri la sânge, de taur, am hotărât de comun acord, că trebuie să plecăm. Adi, prietenul nostru, un antrenor în acest sport al euforiilor cu urmări neașteptate, avea în vecinătate, un cazino. Amabil din fire, ne-a invitat la el, să degustăm un vin, sortiment ales. Zis și făcut. Ne-am ridicat de la masă și duși am fost. Bine, ridicatul de la masă, a mai durat încă o jumătate de oră. Plus ieșitul din cârciumă, încă vreo 20 de minute. Și ca să îți dai seama în ce stări eram toți: când am reușit într-un final, să ne ridicăm de la masă, gata de plecare, am descoperit într-un colț al mesei, o chestie lungă, tricotată, cu motive rustice pe ea. Instant, mintea mea dibace, a analizat cazul și adânc preocupat de grija concetățenilor cu care împărțeam seara, am strigat:

– Bă! Care și-a uitat fularul pe-aici?!

– Da, mă! Eu! Pffff… mi-a răspuns Adi, aproape instant, împleticindu-se printre scaune.

I-am dat fularul și duși am fost. Spre cazino, cu toată viteza înainte. Care probabil, era de fapt, o viteză de dans. Trei pași înainte și doi înapoi. De-abia a doua zi am aflat că, în iulie nu se poartă fular. Și că, fularul lui Adi, era de fapt, fața de masă. Dar ce mai contează. Dacă omul a zis că-i fularul lui, al lui a rămas.

Ajunși la cazino, Adi ne-a instalat în biroul lui, din spatele sălilor de jocuri. Doar că, 6 artiști într-un birou relativ mic, slab aerisit, era deja prea mult pentru mine. M-am scuzat, cu o reverență care a dărâmat audiența, plus câteva obiecte decorative și i-am anunțat pe băieți, că mă retrag în cazino. Care, era gol la ora aia. Dar, care dispunea de: canapea, aer condiționat, televizor. Cum nimeni nu m-a contrazis, am zis și am făcut. Am ieșit din birou (de vreo 3 ori) și am parcat pe canapea, cu ochii ațintiți în plasma de pe perete.

Nu după mult timp, de la atâta emoție și bucurii la ficat, am adormit, evident. Și aici vine partea cu visul. Dacă mai ți minte, despre ce vorbeam la început.

Brusc și dintr-o dată, m-am trezit într-un loc fantastic. Și vorbesc foarte serios. Mai ți minte filmul ăla, Laguna albastră? Ei, ceva de genul. Doar că, era verde. Eram undeva, într-un fel de pădure. Verde, frumoasă, luminoasă. Păsărelele ciripeau. Flori prin toți copacii. Aerul era, atât de curat, încât îmi venea să nu-i mai dau drumul din piept. Respiram încet și adânc.

Pe lângă toate astea, eu eram, exact sub o cascadă. Stai, că nu înțelegi. Deci, prin mijlocul pădurii, trecea un râu, curat și limpede. Care, la un moment dat, în drumul lui, cădea, într-o cascadă. Mamă, mamă! Nici nu-ți poți imagina, ce frumoasă era cascada! Și acum când mă gândesc, după atâta timp, îmi tresaltă inima. Totul era fantastic de frumos. Apă, pădure, ciripele, iar eu, la bustul gol, sub cascadă.  Și un sentiment, așa, de împlinire, sufletească, de nu pot să-l explic în cuvinte.

Și cum m-am trezit eu în frumusețea asta de peisaj, ce puteam să fac? Păi, cum ce?! Să mă bucur de el. Am început să mă bag pe sub apa, care cădea lin pe umerii mei. Și îmi treceam mâinile prin păr. Mă simțeam ca Peter Andre, fără misterious girl. Și pătrățelele de pe burtă. Treceam prin apă, de pe-o parte pe cealaltă a cascadei. Cu fața pe sub răcoarea aia, pe care mi-o oferea. Ce să mai, mă simțeam ca în paradis, vorba aia.

Până la un moment dat, când, nu știu de unde, am auzit:

– Bă!

Am ieșit, ușor speriat, de sub cascadă și am aruncat un ochi împrejur. Chiar mă întrebam la un moment dat, cum de nu mai e nimeni pe acolo. Am scrutat mediul înconjurător, dar n-am găsit și nici văzut pe nimeni. Nu se mai auzea nimic. Și mi-am zis în gând, că poate mi s-a părut. Și doar nu aveam, acum, să renunț la bucuria mea sufletească. M-am băgat din nou sub șuvoiul de apă, ca să mă bucur de răcoarea aia plăcută. Și ce bine mai era!

Dar nici bine n-am intrat, că iar am auzit:

– Bă!

Nu mai. Gata. E clar. Mai e cineva aici. Am ieșit din nou de sub cascadă și am luat la privit, toată pădurea. Unde ești, necunoscutule?! Cine ești? Și de ce îmi strici plăcerea?! Zic așa, mai elegant. Că prin cap îmi treceau toate înjurăturile posibile, fără repetiție. Bine, undeva în adâncul inimii, eu știam că n-am ce căuta acolo. “Poate e moșia cuiva.” “Poate vine vreun proprietar și mă alungă, cu câinii, de aici.” Îmi treceau toate prin cap.

M-am uitat lung și îndelung, dar necunoscutul care-mi strica uniunea cu natura, nu era de văzut. Știam că era acolo, dar nu-l găseam! Nu-l vedeam! Așa că, m-am decis să fac un șiretlic. M-am dus frumușel către cascadă și m-am băgat sub ea, pe partea cealaltă. Așa, ascuns în spatele apei, puteam să privesc tot ce se întâmpla în pădure, fără ca, oricine era acolo, să mă vadă. Odată așezat în post, n-a durat mult, până când vocea respectivă și-a făcut simțită, din nou, prezența.

– Bă! Ți-a venit taxiul!

Ei bine, în momentul ăla, mi-am dat seama că, ceva nu e chiar în regulă. Ce taxi, mă nene, în mijlocul pădurii?! Și cu frică, dar cu un fel de curiozitate și un sentiment de tristețe în suflet, cu o forță mentală de neînchipuit, am trecut din nou pe partea cealaltă de cascadă și după ce am trecut de apă… am deschis ochii și…

Domnișoara de la barul cazinoului, o fătucă, tura de noapte, stătea în fața mea, cu o găleată mare și verde, plină de apă și cu o cană în mână. Scotea câte o cană de apă și tacticos mi-o turna pe față, în cel mai prietenos mod. În cascadă chiar!

– Trezește-te, bă! Că de juma’ de oră mă chinui cu tine. Ți-a venit taxiul!

Ce taxi?! Cine ești? Cum am ajuns, din laguna mea, aici?! Unde sunt? Cine-i asta, băi nene, cu găleata ei cu tot? Se derulau toate în capul meu, cu o viteză amețitoare. M-am ridicat abrupt de pe canapea și m-am îndreptat către ușă. Nu știam eu exact, unde era ea, ușa, dar domnișoara, politicoasă, mă tot îndruma cu cana de apă, înspre undeva. După ce am nimerit vreo două colțuri și m-am luptat cu o ruletă, am găsit ușa, am ieșit din cazino și într-adevăr, în fața lui, mă aștepta un taxi. M-am urcat grăbit și foarte serios am dat comanda, hotărât.

– Acasă!

Taximetristul, un individ foarte perspicace, sau, care deja avea comanda luată de la, probabil, prietenii mei, m-a dus chiar acasă. Pe mine și pe balta, pe care, jumătate i-am lasat-o pe scaune. Pentru că eram plin de… cascadă. Și cam asta a fost. A doua zi de dimineață, m-am trezit cu cea mai mare părere de rău. Mă durea sufletul, după cascada mea. Bine, mai mult mă durea capul, dar cascada, of, cascada. Ce n-aș mai fi dat, să mai fiu încă o dată acolo. Sub cascadă. Totul părea atât de real, de aivea.