Am fost zilele trecute prin piață. Și la piață, acolo, sunt niște magazinuțe de-ăstea mici. De piață. Unde găsești, de obicei, ce nu se găsește pe tarabă. O ciocolățică, un zahăr, un ulei, orez, chestii de-ăstea. Numai că magazinelele ăstea sunt foarte mici.

Ca să vă faceți o imagine: au o tejghea, o vitrină mică și niște rafturi în spatele ăstora. Omul care vinde, are loc doar să treacă printre ele. Și în fața lor, e loc de doi cumpărători. Nu mai mult. Dacă bagi trei, unul moare sufocat. Sau de claustrofobie. Sau strivit, dacă în afară de el mai sunt doi ca mine. Ceva.

Mă rog. Practic, toată marfa magazinelor e dispusă pe-afară. Pe rafturi improvizate, cutii, chestii.

Așa. Și la piață, am eu un magazinel din-ăsta unde merg de obicei să cumpăr diverse, că sunt client Fidel Castro. E un nene acolo, trecut de toate primăverile, cu care mă înțeleg. Mă rog. E el simpatic, așa.

Bun. După cum ziceam, zilele trecute am trecut prin piață. Și am ajuns și pe la nenea, că îmi trebuiau diverse, de le găseam la el. Numai că atunci când am ajuns în fața magazinului, nenea era pe-afară – servea o cucoană cu nu știu ce – și înăuntru erau doi indivizi de la poliția locală care-și lungeau privirile prin magazin (am vrut să scriu ”frecau… menta”, dar nu-i frumos).

Îi știți pe-ăștia? Sunt băieții ăia care se îmbracă la fel ca polițiștii, dar nu sunt polițiști. Sunt un fel de gardieni publici. Au cașchetă, vestă galbenă, pantaloni cu dungă, spray cu piper și alte condimente de supă și un bulan. Unii și pistol (nu știu de care, că n-am încercat). Și se comportă de parcă au făcut 7 ani de academii de poliție într-o vară.

No, ei erau în magazinel.

Am stat vreo 2 minute în fața ușii magazinului, timp în care nenea vânzătorul m-a observat și mi-a transmis:

– Să trăiți. Intrați. Intrați înăuntru, că vin imediat.

M-am uitat înăuntru, m-am uitat la mine la mine, după aia la el și i-am transmis:

– Mai aștept, mulțumesc. Că-i înghesuială și-mi fură ăștia din buzunare. (indicând către indivizii în galben)

Domnii cu cașchetă s-au uitat drăgăstos la mine, eu un pic și mai drăgăstos la ei, după care s-au prefăcut că au niște treabă și au plecat.

Am intrat în magazin, urmat de nenea vânzătorul care zâmbea pe sub căciulă. După ce-am comandat ce trebuia să cumpăr, nenea mi-a transmis, așa, un pic speriat, timid, cu capul plecat:

– Erau de la poliție domnii. La muncă…
– Care poliție, șefu’?
– Poliția locală…
– Păi ăștia nu-s poliție, domnule. Sunt un fel de gardieni.
– Da, dar tot un fel de poliție…
– Stați un pic. Că nu mă înțelegeți. Nu sunt poliție. Sunt gardieni publici cu denumire de poliție locală. Și pe gardienii ăștia publici îi plătiți dumneavoastră, din impozitul pe care îl plătiți, din produsele pe care l-am cumpărat eu. Sunt gardieni, înțelegeți? Sunt aici ca să mențină ordinea publică. Nu să facă pe polițiștii.
– Da, dar dau amenzi. Controlează pe aici prin piață…
– Da domne, am înțeles. Dar tot nu înțelegeți. Ăstea-s atribuții pe care le au de la Primăria Brașov. Nu de la…
– Tot polițiști sunt…

Am încetat să mai argumentez, mi-am luat la revedere și am plecat. Și asta pentru că mi-am dat seama de niște lucruri.

Mă, nene. Asta e boală generală în România. Tot românul lasă capul jos în fața ăluia care e plătit de el, ca să-i facă viața mai bună, mai sigură. Se prezintă cu căciula-n mână, în fața ăluia pe care EL îl plătește.

Băi, nene! Noi îi plătim pe ei, nu ei pe noi. Noi îi punem acolo unde sunt, ca să administreze țara asta. Dacă nu sunt buni, dacă nu știu să facă ceea ce s-au angajat (și pentru ce i-am angajat) să facă, dacă nu vă tratează corect, trebuie schimbați!

Schimbați cu alții mai competenți, mai capabili și care lucrează în folosul vostru. Și care vă respectă, vă tratează cu demnitate și nu vă fac să lăsați capul jos în fața lor!

Și cel mai important, care nu ne fură din buzunare!

Mă rog. Mă opresc aici, că îmi răcesc tastatura degeaba. Mă scuzați, mă luase valul un pic, așa.

Eu bine, voi?! Hai că mai e un pic și-a trecut și anul ăsta.